Noi ne-am născut sub raza aceluiaşi Luceafăr

   Exilat  prin  Edict  imperial de către Octavian August,  la Tomis, în Scytia Minor, Dobrogea de azi, începând cu anul  8 înainte de HRISTOS, poetul latin Publius Ovidius Naso va trimite prietenilor de la Roma scrisori  în versuri (volumul ”Tristia”), prin care imploră ajutorul unor mari personalităţi ale Imperiului, sperând, dacă nu iertarea, măcar uşurarea pedepsei ce i-a răpit patria, familia, prietenii, mediul artistic.

  Pe măsura curgerii anilor, el avea să se convingă tot mai puternic de zădărnicia efortului său. Neînduplecarea celor puternici din familia imperială a lui Octavian August era mai cumplită chiar decât iarna ce îngheţa Pontul Euxin până departe. ”Uitat pe ţărmul mării cu nume mincinos”[1], poetul este asaltat de sentimentul singurătăţii, al zădărniciei, în timp ce poezia îi rămăsese unica mângâiere.

    Într-un asemenea moment depresiv, îşi înalţă încă o dată glasul, adresându-se vremilor viitoare, cu speranţa că secolele ce vor veni îl vor cunoaşte şi preţui. Aşa va scrie celebra elegie Povestea vieţii mele din ”Tristia”, IV, IO,  document autobiografic singular al antichităţii literare:

         „S-asculţi, viitorime, cine sunt eu, poetul   

Iubirilor gingaşe pe care tu-l citeşti.                                                                                           De  loc sunt din Sulmona, cea cu fântâni de  gheaţă,

   Departe de Cetate, la mile nouăzeci.

    Eu m-am născut acolo, iar ca să ştii şi ziua

    În care cei doi consuli deodată au pierit.[2]

    Din moşi, strămoşi, din vremuri şi nu din datul soartei,

    Făcut acum, la urmă, am rang de cavaler.

    Nu am fost eu întâiul copil, avui un frate,

    Născut mai înainte de mine cu un an.”

                                                            (Tristele, II, I0)

      Nici atunci şi nici azi, locurile naşterii lui Ovidiu şi Eminescu nu au fost nişte aşezări deosebite, ci nişte târguri: Sulmo, azi Sulmona şi Botoşani, orăşel în nordul moldav. Biserica ”Uspenia” din Botoşani are pictat în tempera un chip al poetului botezat şi înregistrat aici la 15 ghenarie 1850. Poetul şi familia par a socoti  20 decembrie 1849 data reală a naşterii (pe fotografia trimisă Junimii, tânărul poet notase data de 20 decembrie 1849, în acest sens. Volumul de Poesii, apărut la 13 dec. 1883, îngrijit de Titu Maiorescu voia să fie –după unii- un dar de ziua de naştere a poetului - 20 decembrie.) Dacă data de naștere a lui Eminescu, aflat mai aproape temporal de noi, rămâne îndoielnică, pentru cavalerul Ovidiu, de acum mai bine de două mii  de ani, ea este precisă.

     Ţinutul  sulmonez =cel în care s-a născut latinul Ovidiu- se află la 140 de km. sud-est  de Roma şi are izvoare răcoroase.

    În acest ţinut, în familia cavalerului Publius, la 20 martie, anul 43 ante HR. avea să se nască Ovidiu, viitorul poet. Despre fratele lui, Lucius, născut mai devreme cu un an, tot în luna martie, va scrie: „Noi ne-am născut sub raza aceluiaşi Luceafăr.” Raza ”Luceafărului.”..avea să devină -o ştim- semn emblematic la Eminescu.

    Familia cavalerului Naso poseda un domeniu destul de întins, de care poetul îşi va aduce aminte cu nostalgie în depărtările scitice:

            „Ape cu văl străveziu micu-i cuprins răcoresc.

            ...Şi pe-nverzitele lunci, ierburi bogate răsar.

            Ţara e rodnică-n grâu şi mult mai rodnică-n struguri.

             Vezi pe costişe ades şi-ai Palladei măslini.”     

                                                                                (Amores)

          Locurile natale rămân gravate în amintire nu doar pentru Ovidiu, căci Eminescu le va evoca obsesiv în lirica începuturilor:

            „Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

            Scăldată în cristalul pârâului de-argint,

            Aş vrea să văd ce-atâta iubeam odinioară...”

           A codrului tenebră, poetic labirint.

                                                     (Din străinătate), 1866

    Locuri bogate în frumuseţi naturale erau şi se mai află şi azi în nordul Moldovei. Patria bourilor, cu falnicele  păduri, îl va atrage mereu pe Eminescu. Tatăl _Gh. Eminovici- era căminar, titlu boieresc pe care îl primise de la Mihail-vodă Sturza printr-un decret. În perioada 1848-1850. El cumpără jumătate de moşie la Ipoteşti, unde îşi ridică acareturi şi case. Aici va sădi copilul Mihai doi tei. Starea materială a celor doi părinţi era –vedem- destul de bună, oameni cu moşii (cavalerul Publius şi căminarul Eminovici), moşia fiind  în acele vremuri o reală  şi palpabilă avere.

    Credinţa populară în duhuri şi ursite a fost persistentă la oamenii din popor în toate timpurile, iar după obiceiul roman, când se născuse Ovidiu, trei sclavi înarmaţi cu greblă, mătură şi furcă vor fi păzit casa până în zori, apărând copilul de duhul rău Silvan. Iar când soarele avea să răsară, sclavii depuseseră după obicei copilul gol la picioarele tatălui, care îl ridică de jos, semn că îl recunoaşte ca fiu al său, căruia îi va acorda educaţie şi îngrijire. Numele viitorului poet se compune din prenumele tatălui, Publius, numele ce i s-a dat fiind Ovidiu şi o poreclă ce descinde, după obiceiul roman, din înfăţişarea fizică: Naso(ne), Năsosul. Horaţiu se numea Quintus(al cincilea fiu), H, precum și Flaccus (Căplăugul, Cel cu urechi mari).

    În sensul tradiţiilor ancestrale, Mihai Eminescu va evoca şi el codrul încărcat de zăpadă şi alaiul ursitoarelor ce-l vor fi menit în noaptea în care se născuse:

                       „Iar în căldura locuinţei scunde,

                 O mamă mişc-un leagăn cu piciorul

                 Şi la scânciri, c-un cântec ea răspunde.

                 Şi-au adormit încet-încet feciorul.

                 Dar, când a fost copilul să se nască,

                 Opri Orion a sale pasuri

                 Ca soarta-n lume el să i-o menească,

                 Jur împrejur se auziră glasuri.

                 Sunt ursitori care din cer sosite

                 Revars-asupră-i zarea aurorei,

                 Cu câte daruri lui i-au fost menite.

  I se  va mai ursi  să caute ”o frumusețe cum nu e niciuna/ Și s-o ajungă chiar i-e dat de soarte,/ Căci tinerețe fără bătrânețe îi dăruim/ Și viață făr” de moarte.”

                                                   (Muşat şi ursitorile)

                                                 Prof. Vasile Găurean