Nostalgica clipă ...

Toate îşi au timpul lor şi vine şi această vreme în viaţa omului,dar ea nu trebuie întâmpinată cu tristeţe (deşi,prea adesea motive ar fi),ci cu zâmbetul alergătorului de cursă lungă.Voi trecătorilor,opriţi-vă şi priviţi treptele şcolii,urcate de atâtea ori împreună cu generaţii care au trecut,au înflorit şi şi-au urmat calea vieţii...Oare de câte ori au urcat Everestul prin treptele şcolii urcate de nenumărate ori?Doar opt să fie aceste trepte şi doar de cinci ori pe zi să fie urcate şi doar de 5 ori pe săptămână (dar au fost mulţi ani în care săptămânile se numărau altfel,de 6-7 zile lucrătoare şi ne miram cum puteau fi în Europa mai scurte decât la noi...) şi înmulţite iarăşi cu 40 de ani...O viaţă de om!

Dl. director Cosma Augustin a rostit câteva versuri frumoase şi înduioşătoare, venite dintr-o inimă plină de sensibilitate, despre tinereţea care uneori ne vizitează ,de la o vreme. Dar ”Aici, nu-i nimenea bătrân...” Ne-o dovedesc azi, din nou,dl.profesor Ciceu Silviu şi doamnele învăţătoare Borbel Maria şi Baniai Elena.

Dragii noştri profesori,scumpii noştri colegi!...Ce păcat că societatea acestei ţări uită atât de des de existenţa voastră,discretă,modestă,aproape anonimă,asemenea doinelor rămase în chip ancestral în memoria involuntară a fiecăruia, sau ca bucata aceea de cer din care toate plantele,dar şi buruienile îşi trag seva existenţială nutrindu-se din lumina care se distribuie mereu fără ca ea să se epuizeze... Dar: ”Aici,nu-i nimenea bătrân...” Vă dorim să rămâneţi tot tineri şi frumoşi ,căci profesorii sunt sufletul societăţii,iar atunci când zămbetul lor cald se risipeşte, întreaga societate suferă pentru că nu ştie să aibă grijă de tot ceea ce are mai de preţ şi nu este conştientă de acest lucru,dar nepăsarea sau neputinţa acestor timpuri va trece, aşa cum rând pe rând ne petrecem în lumea aceasta...cu necazurile şi bucuriile destinului nostru.Îmi amintesc imaginea din Longfellow, cu mama care îşi cheamă copilul obosit,ar vrea şi parcă nu,să mai stea privindu-şi lung jucăriile ,o ia pe mama de mână, urmând-o, nu deplin senin şi mulţumit...cum e soarta noastră a fiecăreia: ”As a fond mother, when the day is over,/Leads by hand her little child to bed,/Half willing, half reluctant to be led,/And leave his broken playthings on the floor,/Still gazing at them through the open door,/Not wholly reassured and conforted /By promises of others in their stead...”