NOUL BAROC SAU DUIOŞIA DIN SPATELE CUVINTELOR

Stil literar încărcat, fastuos, cu tematică extravagantă, cu libertate în exprimare, barocul s-ar potrivi manierei de-a scrie a lui Dan Cristian Şonfălean. Numai că intenţiile poetului nu se limitează doar la compatibilitatea cu un singur curent şi nu se opresc la menţinerea unei trăsături generale, definitorii, pe tot parcursul operei. Operă care se află pentru D.C. Şonfălean la a doua carte, "Tragedii de gheaţă", după debutul săvârşit cu "Dragonul alb". Profesiunea de credinţă a tânărului poet, născut la 11 decembrie 1976, cu studii de Litere, română - engleză, la Târgu - Mureş, este una supusă ideii că oricât ar încerca un creator să re-facă lumea din perspectivă originală, mereu vor fi amintiri, resturi, obsesii, de care să depindă şi scrisul lui.
Implicat şi detaşat în poezia proprie, D.C. Şonfălean scrie atât în limba română, reuşind adevărate poeme- program de opinie, cum ar fi textul "Cuvintele", citat şi de către prefaţatorul cărţii, George Holobâcă, în care se încearcă o definire a materialului din care sunt confecţionate interesantele piramide lirice, care poartă cu ele "tragedii de gheaţă": "Cuvintele aşteaptă să fie spuse,/ Ca şi lacrimile de la colţurile ochilor,/(...) Ele ne amintesc cine suntem/ (...) Ele vor să renască din pana poetului, (...) De aceea... scrisul e o îndeletnicire care nu poate fi înşelată...", cât şi în limbile germană şi engleză, cu naturaleţe, cu armonie, făcând versul să aibă sens şi importanţă trans- lingvistică: "Oben ist loben.../ Unter ist schwer.../ Neben... nicht mehr." sau "I live... and I live,/ I die...and I die,/ Half a world believes,/ And half a world is a lie."
Lumea din poezia lui D.C. Şonfălean e formată din personaje ( o lume a cărţilor, fictivă), pe care poetul "le-a adunat şi le-a sculptat pe toate-n gheaţă", ca să prindă viaţă şi apoi să se reverse acele "tragedii" din titlu, înţelese ca "story", ca mărturii ale existenţei, prin forţa teatrului antic, reinventat în poezie. "Şi moartea îşi caută moartea şi nu o găseşte.../ La fel cum tu mă cauţi.../ Dar nu vrei să mă găseşti!" e o incantaţie gravă, mai mult decât o tăcere, frecventată în momente- cheie. O impresie de ante- scriere şi de recuperare prezentă a acelor emoţii pare să străbată cartea "Tragedii de gheaţă": "parcă nu mai eşti tu... / În scrierile tale./ E plin de cioburi şi metale".
"Tragedii de gheaţă" este o carte tristă, cu poeme frumoase, peste care a trecut un "duh". Ar trebui ca "poveştile să nu se termine cu un sărut", aşa cum îşi aminteşte poetul, ci să înceapă astfel, pentru ca focul, "slova de foc", să reuşească să topească durerea, neîncrederea. Pornind de la aprecierea doamnei profesor Marianne Arcălean, în Postfaţă, care defineşte poezia lui D.C. Şonfălean sub forma unei triade, "Şoc- Adâncime - Viitor", subscriem faptului că "Dragonul alb" s-a aflat, cu precădere, sub semnul şocului, a unui şoc vizionar, desprins din trăiri şi lecturi contradictorii, în încercarea de-a înţelege rostul vieţii şi rolul cathartic al artei scrisului, pe când "Tragedii de gheaţă" împlineşte al doilea termen din destinul prevăzut, acela de introspecţie aleasă, "adâncime" şi înălţime în egală măsură, urmând probabil ca "viitorul" să fie cel din ... cărţile viitoare. Sigur că cele trei coordonate nu trebuie înţelese individual, decât ca joc, aşa după cum am şi sugerat.
Volumul "Tragedii de gheaţă" poate fi considerat un punct de plecare pentru alte orizonturi de scriere în poezia de azi. El propune o stare a poeziei şi dă naştere totodată unor discuţii interesante despre noi abordări în materie de scriere cu versuri: tragic şi ironic, sensibil şi distant. Dan Cristian Şonfălean este un nume - constant rimând în "-an" - de care va depinde cu certitudine evoluţia poeziei româneşti în următorii ani.