Cărţi bistriţene la Editura Nico

După ce am citit volumul „Dragonul alb” de Dan Cristian Şonfălean, notam impresia că demersul său poetic se situează într-un rond-point in nuce de unde ar putea porni căi lirice de nebănuit. Una din aceste virtualităţi s-a materializat. E noul său tom de versuri „Tragedii de Gheaţă” (sic! n. a.), ce debutează cu titlul incipit „Ochiul, gândul şi verbul”. O emblemă ternară ce tutelează şi producţiile ulterioare. Citez: „… un verb a trecut grăbit/ Şi (…) a lovit/ Un alt început/ Dar nu era apă/ Ci duh…/ Atâta ştiu din poveştile/ Care se termină…/ Cu un sărut!” (p. 9-10).
O imagine, spunem noi, de materializare a spiritului într-o iubire fugară. De altfel, aceste întrupări prin poveste capătă accente oximoronice, de împăcare a contrariilor ireconciliabile: „Şi vara e rece şi iarna e cald” (p.43) ori schimbări surpinzătoare ale stărilor de agregare: „(Ei) plâng cu lacrimi de metal”.
Preschimbarea vieţii în tiparele de ghiaţă ale unei „ars poetica” de înveşnicire a contingentului presupune în acelaşi timp un autodafé asumat, dar şi voinţa de a revela alfabetul ascuns al seminţelor divine din lucruri, de a-i face pe semeni să audă „muzica din litere”. De aceea cuvântul fondator este de sine stătător, o identitate autonomă ce scapă cunoaşterii comune. „Cuvintele (…)/ …nu ştiu când vine primăvara.” (p.51-54). „ele nu ştiu de sete şi de umbră” (…) „Cuvintele se măsoară…/ Ele ştiu că „prea devreme”/ Sau „prea târziu…”/ Devin nimicuri/ Cuvintele izbesc zidurile/ Acoperite cu muşchi verde.”
În ce priveşte intensitatea vibraţiei emoţionale, virtuozitatea mijloacelor de expresie şi farmecul limbajului, las la latitudinea eventualilor cititori să le aprecieze, conform grilelor axiologice personale.
GEORGE HOLOBÂCĂ