O lebădă suavă pentru Melania Cuc

Melania Cuc este una dintre cele mai harnice şi talentate scriitoare din România. Are peste 20 de cărţi publicate: Peisaj Lăuntritc, poeme, Editura Litera, 1985; Dincolo de jertfă şi iubire, poeme, Editura Macarie,1991; Impozit pe dragoste, roman, Editura Macarie, 1999; Vine Moş Crăciun, poezie pentru copii, Editura Răsunetul,1999; Galaxii paralele, eseuri, Bistriţa, 2000; Destin, proză biografică, Bistriţa, Editura Răsunetul, 2000; Tablete contra disperării, eseuri, Editura Aletheia, 2002; Cinând cu Dracula, roman, Editura Aletheia, 2003; Biografia unui miracol, proză, Editura G.Coşbuc, 2003; Versuri scrise pe zăpadă, pentru copii, Editura G. Coşbuc, 2003; www.rebel 2004. ro, eseuri, Editura G.Coşbuc, 2004; Căsuţa cu poveşti, versuri pentru copii, Editura G.Coşbuc, 2005; Şotron, eseuri, Editura G. Coşbuc, 2005; Fructul oprit, roman, Editura Karuna, 2006; Iisus din podul bisericii, Editura Limes, 2006; Fără nume, tablete –şotron, Editura Ardealul, 2007; Femeie în faţa lui Dumnezeu, roman, Editura Eikon, 2007; Graal, roman, Editura Nico, 2007; Miercurea din cenuşă, roman, 2008, Editura ZIP; Dantela de Babilon, roman, 2009, Editura Nico; Autoportret, poeme, 2010, Editura Nico. Cu noul volum de poeme „Lebăda pe asfalt”, apărut la Editura Anamarol, apărut la Bucureşti, şi dedicat nepotului Joshua McIntyre, este un prisos adus poeziei de calitate, actului demiurgic şi creaţiei stelare: „ Învăţ învierea mergând7 Pe picioare şi iluzia asta contează/ Ca o medalie peste care/ S-a suprapus sufletul./ M-am oprit si scriu pe un singur rând/ Povestea-mi din carte.”. O lume a contrastelor, unde apocalipsa se împleteşte prin rugăciuni cu învierea, unde lumina şi întunericul dansează braţ la braţ, unde atmosfera depinde de viaţa poatului, cel care are puterea de a schimba totul prin cuvânt: „ Creşte vremea la sânul meu/ Ca puiul de gâscă între ruinele/ De la colosseum”. Un vers al triumfului, în care este prezent, poate mai mult ca în alte poezii, îngerul, cu aripile dătătoare de elixir: „Aştept cu capul sub aripă/ Într-un arc de triumf / Ridicat cu palmele din apă şi lut.”. O poezie a procreaţiei, în care eroina iese „De sub coaja oului/ În care îmi încerc clonţul/ Ca în propria-mi facere”. Melania Cuc are rolul de a creiona teme inedite, surprinse de ochiul magic al penei, de cheia sufletului deschis revelaţiilor, o poezie a renaşterii: „Mă ridic în poante,/ Dau din aripi / Trec cu moartea-mi pre moarte...”. Fiece subiect, fiece element, fiece substanţă, capătă viaţă prin versul Melaniei, de la crocodilul evadat, la maşina poliţiei, toate sunt pe scena cu ierburi şi animale sălbatice, într-o escadrilă de serafimi în devenire. Iar şi iar, poetul, cu o muncă de Sisif, construieşte opera: „O iau de la capăt,/ Printre atâtea altare/ Ridicate în gând,/ Peste turnuri virtuoase/ Dar fără biserici”. Când litera se transformă în cuvânt şi cuvântul în vers, muza vine la adresa „creatoarei”, în atelierul de creaţie: „Un comis voiajor/ Îmi bate la uşă cu aripi/ De înger alungat din cer”. Pentru inima fără ştiinţă de carte, volumul aduce ştiinţa de frumos, de flori şi anotimpuri, de uman şi transcedental. La Melania tema religioasă capătă alte nuanţe, ritualurile schimbându-şi locul: „Ca agheasma ridicată în macara/ Dintr-un iordan cu miresmi/ De santal înflorit”. În acelaşi registru porumbelul Duhului este la ospăţ: „Pasărea asta ciuguleşte din pâinea/ Rămasă din cina de taină”. Ce face în acest peisaj lebăda? Ne răspunde chiar ea: „Îmi place la nebunie / Să tropotesc fără ghete/ Printre maşini de epocă/ Şi domni cu melonul/ Aşezat direct pe asfaltul/ Din faţa Bisericii cu hramul/ Tuturor sfinţilor”. Lebăda este într-o altă atmosferă la Moscova: „Prin centrul ochiului public/ Trece prima lebădă de la Balşoi-teatr/ Şi-a dezlegat limba/ Şi nojiţele pantofilor de saten roz./ E fericită să mai poată atinge odată/ Asfaltul ciuruit de tinerii grauri”. La poeta noastră iluzia ţese cu entuziasm nou arabescuri pe fundul paharului, cu lichior din flori de portocal. O mireasmă îmbietoare care se păstrează pe tot parcursul cărţii, indiferent că asistăm la schimbarea gărzii la palatul de iarnă, sau la afrontul de berzele tinere care aduc viaţă nouă. Un om al cuvintelor nu poate fi decât apărător al dreptăţii, umanizator până şi al celor mai seci elemente, care se hrăneşte din întruparea cuvântului: „Trăiesc doar cu pâine şi apă,/ Dau din norocul meu / Zeciuială văduvelor şi orfanilor”. O lucrare în mare concordanţă cu crezul în steaua protectoare: „Şterg cu mare atenţie/ Urmele sandalelor / În care am umblat o vreme/ Pe lama credinţei”. Levantul ne vinde smirnă şi tămâie pe grâne, iar Melania ne oferă dragoste şi viaţă în acorduri de versuri dansante. Unde trăim? Într-un loc al sacralităţii: „ În oraşul/ Unde sfinţii pictează icoane/ Pe rogojina croşetată/ Din fir de gutapercă/ Şi trestii de zahăr”. Mai este o lume a artiştilor, în care „Îngerii şi ritmul hard rock/ Urlă, / Se contorsionează pe scândura scenei”. Bradul verde pe casa cea nouă e simbolul veşniciei, aduc’tor de energie. Ce bine ar fi, dacă am reuşi, precum în poezie, să sorbim din cupa dragostei, într-o continuă mulţumire a inimii: „Beau semne de dragoste/ Pe săturate”. Până şi Judecata de Apoi capătă la prietena Melania alte forme: „Dumnezeu mă judecă/ Cu cana de bere neatinsă pe masă/ Îi stau dinainte/ Cocoţată pe un muşuroi de termite/ Din care caprifoiul creşte, doare / Ca o febră aftoasă”. Întru sentinţă „Se răsuceşte şarpele în jurul/ Castanului care sărbătoreşte/ O sută de secunde de pace sinceră”. Poezia de faţă este ca un aparat de netezit inima, unde boemii muşcă din duritatea paginii de gardă. Este precum o fetişcană cu glas în schimbare, descrisă în toată splendoarea ei, care împrumută din coasta bărbătească vivacitatea, pe care o soarbe la prânz. Încă un act de identitate pentru scriitoare, pâinea cea din ziua de azi, care satură sufletul avid de literatură pentru mult timp, întru aşteptarea, din cuptorul magic, a unui alt aluat, dospit din ingredientele magice marca Melania Cuc. O carte de duminică, un triumf general prin artă, un pas de coridă, peste care rugăciunile aduc, ca într-o pictură abstractă grădini cu flori macerate-n alcool, întru veşnicia în stare lichidă. Fericită în drojdia pâinii poate bea semne de dragoste, rezemată de pironul din lemnul răstignirii. O poezie liniştită care sapă spre capătul lumii, unde un înger zîmbeşte prin colţul de geam.