O nouă carte de convorbiri cu eseistul Dan Ciachir

Tânărul filozof Leonid Dragomir este semnatarul unei noi cărţi de convorbiri pe teme teologice cu cunoscutul eseist, specializat în domeniu, Dan Ciachir. Cartea se intitulează semnificativ „Bucuria de a fi răsăritean”, cu subtitlul „Convorbiri cu Dan Ciachir” şi apărută la Editura „Timpul” Iaşi, 2011. Volumul de faţă a fost precedat de un altul, „Faţă către faţă”, apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca, 2011, constând într-un dialog cu dr. Mircea Gelu Buta, directorul Spitalului Judeţean din Bistriţa.

Spre deosebire de Mircea Gelu Buta, care e medic de meserie şi teolog prin adopţie, Leonid Dragomir, după absolvirea Facultăţii de Medicină Veterinară din Iaşi, a urmat Facultatea de Filozofie din Bucureşti, renunţând la prima profesie şi afirmându-se în cea de a doua, cu un masterat în „Filozofia culturii” şi cu un doctorat despre „Nietzsche şi Freud”. Aşa a ajuns cadru universitar la Facultatea de Filozofie din Piteşti. A avut ca apropiate două personalităţi prestigioase, de tip umanist, pe profesorul Ioan Ianoşi, coordonatorul tezei sale de doctorat şi pe filozoful Mihai Şora, realizând cu acesta din urmă, o carte de convorbiri – „Despre toate şi ceva în plus”, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005 şi 2006. Au urmat volumele publicate în 2007: „Nietzshe şi Freud”, un eseu asupra ideii de inconştient” (reeditat în 2010) şi „Îndreptar filozofic de uz personal”. În 2009 publică volumul „Mihai Şora – o filozofie a bucuriei şi a speranţei” (Ed. Cartea Românească, Bucureşti) pentru care a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Piteşti. Îi mai apare volumul „Paradoxuri existenţiale” (Ed. Cortex, Bucureşti, 2010). Este membru al USR din 2007.

Adaptând acest gen al dialogului, cartea se impune printr-un stil alert, un limbaj accesibil, dar elevat, dominantă fiind erudiţia teologală şi nu numai a ambelor personalităţi. Cuvântul emulativ, incitant, ţine pe tot parcursul treaz interesul lectorului. Provocarea începe din chiar deschiderea cărţii, cu un „Argument” din partea autorului. Mă voi opri doar la un citat din subsol, în care se decodifică limpede mobilul convorbirilor. „(…) Întrebările pe care i le-am adresat (lui Dan Ciachir) au fost stârnite în general de lectura cărţilor sale. Din acest motiv ar fi putut să fie împărţite în capitole intitulate „Pornind de la…”, în locul punctelor de suspensie avându-se evident titlul cărţii. Am preferat însă citate definitorii pentru profilul intelectual şi viziunea de ansamblu a lui Dan Ciachir. Despre cărţile sale de eseuri am publicat (…) în revista „Argeş” din Piteşti, scurte cronici pe care, cu mici modificări, le-a inclus aici, urmând ordinea publicării, care coincide cu aceea a discuţiilor”.

Cartea are două compartimente. Primul, sub titluri de sinteză şi exegeză, se derulează pe dialogul propriu-zis dintre autor şi intervievat, al doilea se ocupă de „Estetica lui Dan Ciachir”, cuprinzând în fapt observaţii şi analize ale cărţilor acestuia de factură teologică, tipărite de-a lungul anilor. Dintre acestea, aş nominaliza pe cele care le-am considerat a fi mai incitante şi mai reprezentative, urmând nu ordinea propriu-zisă din carte, ci impactul contextual: „Sunt mai întâi creştin ortodox şi apoi român”, „Credinţa în Dumnezeu ţine de normalitatea omului”, „Românii sunt imuni la ideologii”, „La noi, comunismul a fost boicotat prin paseism”, „Am stat în timp ca-ntr-un fotoliu” ş.a.

O problemă, i-aş spune fundamentală, dacă nu chiar obsesivă, a acestor dezbateri este cea a relaţiei intelectualilor cu biserica, problemă pe care o regăsim în mai toate capitolele cărţii. În această direcţie, Dan Ciachir e tranşant, uneori caustic şi chiar necruţător faţă de atitudinea intelectualilor faţă de credinţă, care nu sunt dispuşi să creadă fără să înţeleagă. El invocă atitudinea lui Dumnezeu şi a Mântuitorului faţă de intelectuali care, după cum reiese din Evanghelii, sunt văzuşi ca nişte vanitoşi, farisei, dornici de imagine, care au zămislit ateismul şi marxismul. Sunt duplicitari. Ei caută adevărul, dar „acesta nu se poate cunoaşte decât prin har, nu prin raţiune. Mântuitorul se bazează pe umilinţa şi smerenia omului simplu pentru că majoritatea apostolilor au fost, cu excepţia lui Luca, oameni de rând, nu intelectuali. Datorită pozitivismului unor intelectuali li se pare desuet să creadă în Dumnezeu, dar uită că dogma nu este altceva decât un adevăr relevat. Lucian Blaga a accentuat acest concept în studiul său „Oul dogmatic”, deşi într-o polemică avută cu marele teolog D. Stăniloaie, se distanţa de misticism. Dar intelectuali de mâna întâi ca Noica, Steinhardt sau Paleologul au înţeles în profunzime tainele practicilor bisericeşti şi s-au arătat constanţi în recunoaşterea beneficelor servicii ale bisericii creştine, instituţie care slujeşte autoritatea supremă a credinţei, respectiv, Divinitatea. Marele filozof trăirist Nea Ionescu, „un autentic homo religiosus (dar) totodată, un uomo universale”, profesor de logică şi metafizică, aprecia că „Misiunea teologului nespecialist (sintagmă care-i aparţine şi cu care se autodefinea) este aceea de a ridica o punte între învăţătura teologică a Bisericii şi lumea intelectuală”. În acest context, Dan Ciachir adoptă o atitudine tranşantă între planul trăirii religioase şi planul vieţii intelectuale. Biserica oferă omului mântuirea şi nu neapărat cunoaşterea intelectuală. Misticul mare filozof Petre Ţuţea, care considera misticismul „introducerea misterului în ştiinţă”, e de părere că în faţa credinţei toţi oamenii sunt egali. Şi filozoful li sacerdotul şi baba Rada. Chiar dacă în subsidiar, atât Ţuţea, cât emulul său, Dan Ciachir, aprobă teza lui Toma d’Aquino, conform căreia Biblia trebuie să se apropie de ştiinţă, să facă un pact cu ea, din contextul dialogului cărţii de faţă se exprimă limpede ideea că „Această tendinţă (care vine din Occident) de a face disciplină „ştiinţifică” din teologie se întăreşte în dauna pastoraţiei”. Se acreditează convingerea că pastorul trebuie să fie în primul rând un slujitor al credinţei şi mai puţin al cercetării teologale. Exprimându-şi convingerea conform căreia credinţa în Dumnezeu ţine de comportamentul normal al oricărui om, Dan Ciachir îşi exprimă dezacordul cu acei oameni cultivaţi care „s-au plasat adesea într-o adversitate apriorică faţă de Biserică”. I se reproşează că nu cunosc practic Biserica şi adoptă monologul în locul dialogului. Şi de aceea e convins că intelectualii care au respins dogma au ajuns la momente de criză spirituală. Asemenea convingeri, după cum am subliniat, le găsim prezente pe tot parcursul cărţii şi chiar în ultimul capitol „Cronica ortodoxă. Cateheze pentru intelectuali”. E vorba de o serie de studii şi articole pe teme teologice ortodoxe publicate prin anii 90 în revista „Cuvântul” şi introduse în volumele „Ofensiva ortodoxă” (Buc., 20029 şi „File din cronica ortodoxă” (Buc., 2008). Aici, „teologul nespecializat” Dan Ciachir discută despre credinţa din interior fără complexe, neabordând în mod direct „Chestiuni de dogmatică sau teologie morală”, e de părere filozoful şi analistul Leonid Dragomir. Şi în acest capitol, Dan Ciachir e în dispută cu intelectualii, demolând prejudecăţile, clişeele celor care reduc Biserica la o simplă instituţie umană, atribuind-i roluri politice, morale sau caritabile şi criticându-i toate slăbiciunile. Împotriva acestor atitudini are ca argument credinţa, echilibrul ancestral românesc, bunul simţ şi simţul măsurii, o anume instrucţie şi educaţie religioasă.

Un alt reper fundamental al cărţii este cel legat de personalitatea fascinantă a lui Nae Ionescu, om de vastă cultură, cunoscător al mai multor limbi de circulaţie, între care şi ebraica, fost profesor de filozofie al Universităţii din Bucureşti. Deşi a studiat la Munchen şi a fost interesat de catolicism şi cultele protestante, a rămas credincios şi ataşat tradiţiilor răsăritene. Judecat, deci, în raport cu aderarea la credinţa creştin-ortodoxă, Dan Ciachir simte nevoia să releve relaţiile filozofului cu mari personalităţi teologice contemporane, între care şi cu Patriarhul Miron Cristea care, deşi l-a respectat, îl considera „un diavol în pridvorul catedrei patriarhale”. Dar Nae Ionescu e văzut şi în multe ipostaze civice şi chiar galante, în primul rând ca om al Curţii Regale, printre puţinii apropiaţi ai regelui Carol al II-lea, precum şi în relaţii cu femei celebre, neezitând să rişte a fi receptat şi ca om de lume. Dar atenţia se îndreaptă înspre vocaţia sa de mare orator în calitate de profesor universitar, extrem de apreciat în epocă. În dialogul purtat în cuprinsul cărţii, cei doi regretă cu fulminantele sale cursuri universitare, spectaculare, pline de vervă intelectuală, de înaltă clasă, n-au fost publicate în timpul vieţii sale, fiind valorificate postum din stenograme. Totuşi, la modul senzaţional, se avansează întrebarea dacă, într-adevăr, Nae Ionescu ar fi izbutit să-şi scrie opera, aşa cum intenţiona, ar fi fost un eşec? Răspunsul lui Dan Ciachir este unul moderat, considerând însă că „Ar fi fost o dezicere de sine, de latura sa socratică şi implicit răsăriteană”. Dan Ciachir a scris încă din ’89 un eseu publicat în 2010, „Gânduri despre Nae Ionescu şi o antologie de articole teologice ale acestuia”, apărută în 1994, „Suferinţa rasei albe”, subliniind „realismul mistic al acestuia de factură creştină axată pe asumarea suferinţei”. Mai atrage atenţia asupra crezului/filozofului „în capacitatea de rodire a cuvântului rostit comparativ cu cel scris”. În concluzie, susţine Dan Ciachir, „moartea sa prematură l-a salvat, conservându-i imaginea de Socrate român”. În final, bine argumentat, Dan Ciachir respinge acuza total nefondată că Nae Ionescu ar fi fost naţionalist, antisemit sau ideolog al Mişcării Legionare, decodificând şi sensurile reale ale celebrei sale prefeţe la romanul lui Mihail Sebastian „De două mii de ani”.

O altă importantă temă luată în dezbatere este cea a generaţiei interbelice numită „Criterion” care se leagă iar de personalitatea lui Nae Ionescu.

Dan Ciachir, care s-a ocupat de acest fenomen în lucrarea „Luciditate şi nostalgie”, consideră că una din caracteristicile acestei generaţii este „lirismul existenţial” prin care se înţelege cunoaşterea neîntreruptă de trăire, cultura împletită cu viaţa…”. Provocat, Dan Ciachir apreciază că această trăsătură este ilustrată în primele cărţi ale lui Cioran, dar şi în volumele lui Mircea Eliade, în speţă „Itinerariul spiritual”. De asemenea, oferă o amplă imagine a literaturii interbelice cu racursiuri până după război. Realizează şi o frescă a lumii interbelice româneşti, referindu-se şi la condiţia presei din această perioadă, subiect preluat şi în capitolul „O istorie a creşterii şi descreşterii presei româneşti”, o sinteză a studiului „În lumea presei interbelice” (Iaşi, 2008). Aici se discută pe larg despre condiţia presei interbelice, evidenţiindu-se faptul că până la dictatura carlistă şi apoi cea antonesciană, când s-a abolit libertatea presei, gazetăria românească n-a cunoscut interdicţii, iar între ziarişti exista o mare solidaritate de breaslă, dincolo de anumite convingeri ideologice. Pornind de la primul ziar modern românesc, care a fost „Universul”, Dan Ciachir urmăreşte fenomenul presei române până după instaurarea comunismului. În final, notează că cenzură a existat şi pe timpul lui Carol al II-lea sau Antonescu, dar incomparabilă cu cea comunistă.

Referindu-se la cartea de evocări „Când moare o epocă” (Iaşi, 2008), în spiritul „Pseudokinegeticursului” lui Odobescu, abordările circumscriu o sumă de teme mai mult sau mai puţin aleatorii: boicotul comunismului de către paseismul românesc, derusificarea şi rusofobia, dezgheţul şi îngheţul politic după moartea lui Stalin, fuga lui Petru Dumitriu în Occident, eşecul insurecţiei maghiare din ’56, convingerea unor intelectuali care găsesc o incompatibilitate între mentalitatea creştin-ortodoxă şi democraţie; care-i condiţia şi „ce înseamnă a fi scriitor creştin?”, întrebare legată de afirmaţia lui Dan Ciachir în „Preambulul” volumului de traduceri „Antologie de poezie italiană”, apărut în 2006. O afirmaţie insolită, dacă nu chiar şocantă, este cea a relaţionării cu tipologia kierkegaardiană a celor trei stadii spirituale: estetic, etic şi religios. Întrebat unde situează eticul: Dan Ciachir răspunde fără rezerve: „Eticul nu există pentru mine, eticul e un surogat al dragostei. Din punct de vedere istoric, eticul e o confecţie protestantă care decurge tocmai din lipsa de iubire, un fel de proces-verbal al credinţei”.

Respinge, de asemenea, şi renaşterea în spaţiul ortodox pentru că ar însemna întoarcerea la antichitate, la păgânism şi din nou reia ideea că ortodoxismul e mai aproape de credinţă, de Dumnezeu. Are convingerea că ortodoxia „este o soluţie universală trecută prin filtru românesc”. „Masa tăcerii lui Brâncuşi este (…) prin tâlcul ei, apropiată „Cinei celei de taină”.

O temă demnă de reţinut din „Cronica ortodoxă” este cea a relaţiei dintre cultură şi credinţă. Între cele două nu găseşte niciun conflict. Dă exemple de mari intelectuali care au trecut la monahism, cum a fost Nicolae Steinhardt. Dar şi Paleologul a avut intenţia să se călugărească după moartea celei de a doua soţii.

Respinge ecumenismul, ca şi europenismul, pentru că e un cuvânt bun la toate şi etimonic înseamnă „pământ lucrat”, dar în lumea mediteraneană fiind o iniţiativă protestantă. Nu-i dispus nici pentru un dialog cu celelalte confesiuni, considerând că Biserica Ortodoxă este un aşezământ duhovnicesc, nu „un parlament”. Abordând condiţia bisericii în regimul comunist, Dan Ciachir e şi aici tranşant, convins că acest regim voi „să ţină Biserica închisă ca într-un ghetou”.

În final, Leonid Dragomir îl apropie pe eseistul Dan Ciachir de Alexandru Paleologul, prin „tonul colocvial, al adresării directe”, dar îl distanţează de acesta, care a căzut sub influenţa şcolii moraliste franceze, unde dominanta generalizărilor era de natură morală. Pe când la Dan Ciachir se impune gustul pentru nuanţe surprinse în diverse planuri ale existenţei: naşterea, viaţa, moartea. Sursele de inspiraţie sunt teologice, hermeneutica sa pune în valoare mentalitatea creştin-ortodoxă în cultura română interbelică şi post-belică. Dan Ciachir este, în concluzie, „un nostalgic al unei Europe tradiţionale, a bunelor moravuri şi maniere”, o opinie, să-i zicem finală, a lui Leonid Dragomir.