O carte pe baza unui dialog hierogamic

Aşa cred că s-ar putea aprecia recentul volum „Faţă către faţă” apărut la Editura „Eikon” (Cluj-Napoca, 2011) şi semnat de Mircea Gelu Buta şi Dan Ciachir. Termenul are sursă etimonică în greaca veche, care însemna o relaţie între un zeu şi o zeiţă pământeancă, dar care s-a extins semantic reprezentând, azi, şi o legătură între sacru şi profan sau între cer şi pământ. Mai incumbă şi sensul vecinătăţii între două principii opuse. De remarcat însă că protagoniştii acestui dialog, care dobândesc pe parcurs şi statut de personaje epico-dramatice, sunt practic nişte împământeniţi ai dialogurilor teologale, fiind şi autorii unui volum antecedent, respectiv, „Biserica din spital”, apărut în două ediţii, 2004, 2005. Autoritatea dialogului le-o conferă pasionatele lor preocupări pentru istoria religiilor, nu neapărat în spiritul lui Mircea Eliade, ci mai degrabă axându-şi focalizarea pe cultul şi pe Biserica Ortodoxă, pe care Dan Ciachir nu se sfiieşte să o ridice la rang de „Biserică naţională”. (Opţiune discutabilă). Totuşi, înainte să trecem la analiza (mult spus) a acestei cărţi, se cuvine să facem fiecărui autor câte o succintă prezentare bio-bibliografică.

Aşadar, în ordine alfabetică, începem cu dr. Mircea Gelu Buta, specialist în pediatrie, manager al Spitalului Judeţean din Bistriţa, specializat în biotecă creştină, prof. univ. dr. la UBB Cluj, cu stagii şi cursuri profesionale în Franţa şi la Bruxelles. Predă şi cursuri la Facultatea de Teologie din Cluj şi susţine o emisiune săptămânală la Radio Transilvania pe teme de specialitate şi alta la TV Bistriţa, intitulată „de la om la om”. Deţine numeroase distincţii şi premii, între care „Ordinul Meritul Sanitar în grad de Cavaler” 2004, oferit de Preşedinţia României. Este coordonatorul lucrării antologice „Medicii şi Biserica”, care a apărut până în prezent în 9 volume. Organizează, anual, la Bistriţa un seminar ortodox de medicină şi teologie.

Dar Ciachir este absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, specializarea română-italiană. A publicat poezie şi eseu. În ultima perioadă s-a concentrat pe lucrări cu caracter religios, abordând în speţă tema ortodoxiei. A publicat în acest context volumele: „Cronica ortodoxă”, „Ofensiva ortodoxă”, „File din cronica ortodoxă”.

Iată oamenii care dialoghează pe traseul unui volum pe cât de alert pe atât de interesant. Convorbirea fiind reluată după mai mulţi ani de la apariţia cărţii „Biserica din spital”, cu referire la Paraclisul inaugurat cu zece ani în urmă de dr. Buta, în Spitalul Judeţean, şi cu recentul locaş duhovnicesc la Policlinica de boli pulmonare din Bistriţa, ridicat din iniţiativa aceluiaşi manager. Mesajul dialogului e acelaşi din prima carte – „Biserica din spital”, unde se pune, într-un fel, în premieră pe ţară, pe bază de dialog, concepţia ce ţine de credinţa creştină, de atributele clerului în raport cu prestaţiile medicului şi cu simbioza între terapia strictă, medicală, şi terapia spirituală, cu efecte benefice asupra pacienţilor. De fapt, acesta ar fi punctul dezbaterilor între cei doi, are lărgesc aria discuţiei prin abordarea adiacentă a unor domenii relativ laice. Mesajul e acela al complementarităţii între responsabilităţi profesionale. În sensul că medicul completează preotul şi preotul completează medicul. Demersul combinatoriu urmează unicul scop al salvării bolnavului. Şi unul şi altul au aceeaşi nobilă finalitate, salvarea omului suferind. Se cunosc foarte multe cazuri când bolnavii s-au vindecat prin credinţă. Să amintim doar minunile celor beatificaţi care, prin ajutor divin, au reuşit să vindece boli ce păreau incurabile, cum ar fi cancerul.

Totuşi, în acest volum, cei doi lărgesc aria discuţiei prin abordarea unor domenii care ţin de ştiinţă, de literatură, plastică, muzică, însă întotdeauna în relaţie directă cu teologia. Plecând de la volumul „Biserica din spital”, se consideră că acest gen de abordare al „interlocuţiunii”, e „o formă de normalitate şi de civilitate”. În acest context, Dan Ciachir îl invită pe interlocutor la o dezbatere de tip istoric pe marginea raportului dintre „centru şi periferie” sau dintre „întreg şi parte”, vizată fiind pentru început personalitatea marelui tenor Constantin Pavel, originar din Bistriţa Bârgăului, fondatorul Operei Naţionale din Cluj, asemănat cu un alt binecunoscut artist liric, Valentin Teodorian. Acesta a publicat o plachetă consacrată maestrului său, compozitorul Nicolae Lungu, cel care a armonizat „liturghia” şi „cântările liturgice” , ce se ascultă în bisericile noastre ortodoxe de vreo 60 de ani. Ajunşi în această zonă a muzicii liturgice şi culte, dr. Mircea Gelu Buta a fost invitat să se refere la cartea sa memorialistică „Bârgăul lui Tinu Pavel”, apreciată de critica literară, insistând cu precădere pe gestul şi demersul său de nobilă devoţiune de a-i reînhuma rămăşiţele pământeşti în comuna sa natală, respectiv, Bistriţa Bârgăului. Asistăm, în continuare, la evocarea succintă a vieţii şi activităţii tenorului Constantin Pavel, anii de studii şi cei ai strălucitei sale cariere artistice desfăşurată pe scenele din Viena, Bratislava (Troppau), Nurnberg, Mahrich Ostrau, Hamburg şi pe cea a Operei Regale din Budapesta, unde figura ca angajat, cu numele de Papp Laszlo. De la Budapesta se transferă la Opera Maghiară din Cluj, interpretând timp de trei ani, 17 roluri în 102 spectacole, în mare parte fiind regizate de el însuşi. În 1919, aici, la Cluj, întemeiază Opera Naţională Română, prima de acest gen din ţară, pe care o inaugurează cu mult fast şi într-o atmosferă de impresionant entuziasm, în 1920, cu „Aida” de Verdi. După 17 ani, în 1936, s-a retras de la Direcţia Operei Române din Cluj şi, în urma Dictatului de la Viena, în timpul refugiului, a funcţionat ca regizor şi director tehnic al Operei din Bucureşti. A murit în mai 1945, într-o clinică din Sibiu, în urma insuficienţei renale. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti. În urma unei dispoziţii a actriţei Dina Cocea, osemintele sale au fost scoase din propriul cavou, acesta fiind oferit unei alte familii de artişti. În aceste condiţii, prin aportul direct, personal, al doctorului Buta, rămăşiţele pământeşti ale marelui tenor care se păstrau într-un „săculeţ”, au fost aduse şi reînhumate în comuna sa natală – Bistriţa Bârgăului. În memoria şi cinstea sa, s-a executat o placă comemorativă şi s-a inaugurat o manifestare culturală de amploare – „Zilele Operei Constantin Pavel”, care va avea loc anual, în luna mai.-11 Aşadar, subliniază dr. Buta, citându-l pe Dan Ciachir, „… spre deosebire de „centru”, „periferia” manifestă respect şi pietate faţă de personalităţile plecate din mijlocul ei. Că nu le neglijează, nici nu le uită”.

În continuare, prin formule analeptice, sunt invocate persoane şi personalităţi istorice, de tipul lui Nichita Serghievici Hruşciov, de numele căruia se leagă retragerea trupelor sovietice din România. Prezenţa sa la Bistriţa, la o vânătoare de urşi, pe care chiar el o evoca în „Memoriile” sale, e aureolată de o seamă de legende, între care şi cea a unei presupuse origini din Sebiş, ca frate a unei anume Ana lui Câlean. De reţinut şi protestul lui Nea Alecu, nebunul Bistriţei, care a aruncat cu un pantof în maşina liderului sovietic, care a cerut linişte în sală, la o sesiune ONU, bătând cu propriul papuc în tribuna oficială. Se spune, de asemenea, că fostul lider rus, de origine ucraineană, a apreciat mult rislingul de Steininger şi cabernetul de Sâmbureni. Se mai comentează „Meditaţiile despre timp” ale lui Alexandru Dragomir, elev de-al lui Heidegger, volumul documentar referitor la situaţia Bisericii Ortodoxe Române în epoca „instaurării şi consolidării regimului comunist” semnat de prof. Radu Ciuceanu şi Cristina Păiuşan, precum şi scurta istorie a traducerii şi tipăririi cărţii „Urmarea lui Hristos” a lui Toma de Kempis. Tot atâtea subiecte care conferă tomului multă savoare şi o binevenită receptare din partea lectorului mai mult sau mai puţin avizat.

În capitolul „Evropa şi Europa”, se invocă, între altele, cercetările sociologice din anii ’30 ale profesorului Henri H. Stahl, din care reiese faptul că mentalitatea naţională nu este neapărat „reflexul unei epoci istorice sau a unui regim politic”. Se mai discută o problemă veche dar mereu actuală, anume „Dispreţul românilor faţă de români”, titlul unui eseu al Gabrielei Adameşteanu; bovarismul intelectualilor români care compară România cu Franţa, Germania şi chiar cu SUA; statutul hermeneuţiolor naivi din teatrul lui Caragiale, respectiv, Rică Venturiano şi conul Leonida, care se dă liberal dar n-are nimic comun cu doctrina liberală; faptul că râsul lui Caragiale nu e neapărat satiric, ci unul lucid, marele dramaturg adulat de comunişti, fiind în fond un reacţionar care a luat peste picior ideea de progres şi chiar celebra lozincă: „Libertate, egalitate, fraternitate”. Cei doi, să le zicem „actor”, sunt de acord că „Ideologia comunistă s-a născut în inima Occidentului. Maghiarii au dat un mare teoretician marxist, pe Georg Lukacs, la fel şi cheii. Românii îi au pe Cioran, Eliade şi Nae Ionescu, care sunt de dreapta. Toţi trei susţin „căderea în timp sau în cosmos” a istoriei.

Se mai dezbat teoriile lui Huntington şi Fukuyama, care au promovat ideea sfârşitului istoriei. Huntington se referă la o ciocnire a civilizaţiilor, dar de fapt e una a religiilor. Sunt unii sociologi ca Immanuel Wallerstein sau A.G. Frank şi S. Amin, care vorbesc de naţiuni europene „centrale” şi naţiuni „periferice”. Periferia din estul Europei are „cel mai scăzut rang în această ierarhie” (I. W). Dai Ciachir consideră că-i o falsă problemă. Depinde de conjunctură. Constantinopol a avut rol de far european, precum mai târziu, Parisul. În antichitate, farul Europei a fost Atena. Şi îl citează pe Al. Paleologul care a spus că nu-i ruşine să fie considerat balcanic, întrucât Platon şi Aristotel au fost balcanici. De aici se ajunge la concluzia că, de cele mai multe ori, istoria operează mai mult cu hazardul decât cu raţiunea sau morala. Un exemplu este unirea Transilvaniei cu România, care n-a avut neapărat un caracter idilic. Au fost nostalgici ca Leon Coşbuc, fratele poetului, şi Ion Slavici, care regretau protecţia Curţii de la Viena. Astăzi se aspiră la descentralizare şi regionalizare, în special Clujul, capitala Transilvaniei, mare oraş cultural, centru universitar, cu două opere, cu două teatre, cu numeroase publicaţii şi reviste culturale. În contrapunere, Bucureştiul, după opinia doctorului Buta, rămâne un oraş al hilarului şi al paradoxurilor. „Snobismul ieftin şi puţinătatea caracterului”. Dan Ciachir, dimpotrivă, crede că „coabitarea contrastelor nu e lucrul cel mai rău, asta i-a fermecat pe un Paul Maurand sau Herman von Keyserling”. Doctorul Buta este de părere că, în Bucureşti, proiectul elitist a fost mereu şantajat de către periferia majoritară. Şi îşi exprimă convingerea că: „Omogenizarea culturii şi mentalităţii româneşti trebuie să se facă sub semnul civilizaţiei şi al bunului simţ. Este o condiţie pe care Ardealul încearcă s-o impună României”.

În capitolul „Despre magie, exorcism şi spirit răsăritean”, sunt abordate pe larg aspecte privind practicile ritualice de esenţă demonică, furnizoare de magic şi magie. Acestea sunt condamnate de biserică, aşa cum sunt şi persoanele anorexice, adică înfometate sau subnutrite excesiv. „Finalul acestor demonstraţii de putere personală a fost moartea”, uneori cea mai cumplită, osândită de Biserică, sinuciderea. De fapt, aceste „asceze demonice” pornesc de la o înţelegere greşită a postului care nu este altceva decât „o contopire de dietă şi duhovnicie”. „Asceza – ca şi postul – distrage trupul de la patimi înnăscute, nu pentru a-l omorî, ci pentru a da întâietate trupului şi minţii să se înalţe spre Cer”. Din păcate, cazuri de asceză excesivă, adică demonică, s-au întâlnit şi în rândul clerului. Un exemplu este cel al unui „duhovnic improvizat” de la Mănăstirea Tanacu, respectiv, Daniel Corogeanu, „al cărui exces de asceză impus unei penitenţe”, a dus la un sfârşit tragic, la moartea acesteia. Eveniment care a înconjurat lumea. Caz similar într-un fel cu cel al unei tinere catolice din Iaşi care, într-un exces de nebunie, a înjunghiat un călugăr în incinta unei mănăstiri din Franţa. Existenţa unei „spiritualităţi demonice” e luată în considerare şi de teologi. Exemplul îl avem în personajul central al unui roman semnat de Bernanos. Un preot de ţară mai puţin îndemânatic, exasperat de lipsa de performanţe duhovniceşti, a încheiat un pact cu diavolul după care a făcut minuni după minuni. Vorbindu-se despre „exorcizare” în termen şi în practică ortodoxă, aceasta nu se poate face decât având ca „fundament apa sfinţită şi rugăciunile”. Autorii sunt întru totul de acord că există o deosebire între „har” şi „dar”, confuzie a termenilor pe care o fac şi unii intelectuali cu pretenţii. „Harul aparţine sacerdotului, darul e al artistului. Numai preotul, prin harul său de slujitor al credinţei, poate exorciza. Prima exorcizare se face prin săvârşirea Tainei Botezului”. Apoi, în 1 ianuarie, după „Liturghie”, când se citesc pentru toţi credincioşii „Molitvele Sfântului Vasile cel Mare”, precum şi cu prilejul „ierurgiei” de sfinţire periodică a casei. Toate sunt practici ortodoxe de alungare a blestemelor, a duhurilor necurate. În legătură cu spiritul răsăritean, acesta se deosebeşte mult de cel protestant. În „spiritul răsăritean, comunionar şi sobornicesc”, omul este o persoană distinctă, la care „simţirea trece înaintea logicii”, şi „inima trece înaintea creierului”.

„În consecinţă, concretul are prevalenţă asupra abstracţiei”. În capitolul „Centre duhovniceşti” se acreditează ideea conform căreia „în raporturile dintre Centru şi Periferie”, „demetropolizarea” (termenul aparţine lui N. Steinhardt), se poate înfăptui şi prin asemenea centre duhovniceşti, respectiv, prin unele mănăstiri. Exemplul tipic este cea de la Rohia, unde a fost tuns întru monarhism părintele Nicolae Steinhardt, de către Serafim, stareţul mănăstirii, care, după ritual, s-a vindecat în mod miraculos de o boală incurabilă.

Prin prezenţa părintelui Nicolae, om de vastă cultură, Rohia a devenit un centru de iradiere şi de atracţie spirituală. La Rohia veneau mulţi tineri cu aspiraţii literare din Bistriţa, dar şi din întregul Ardeal, chiar şi din Bucureşti, să se întâlnească cu N. Steinhardt. Sunt amintiţi aici bistriţenii Oliv Mircea, Ioan Pintea, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, care l-au invitat pe părintele Nicolae la mai multe colocvii şi simpozioane, unde s-a întâlnit cu Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mihai Şora, Alexandru Paleologu, Andrei Cornea, Virgil Ciomoş. Astfel, Rohia se înscrie în cercul marilor centre monahale care s-au impus de-a lungul secolelor: Cozia, Cernica, Neamţ, Căldăruşani. În epocă au mai existat asemenea centre monahale, duhovniceşti, cum ar fi: Sihăstria, mănăstire din Moldova, „care avea ca figură emblematică pe părintele Cleopa”, mănăstirea Sâmbăta, din apropierea Făgăraşului, stăreţită de părintele Teofil Părăianu sau schitul din Techerghiol, „unde slujea părintele Arsenie Papacioc”. Se invocă, în continuare, cartea tânărului teolog Călin Emilian Cira – „Convorbiri despre N. Steinhardt”, unde profesorul Virgil Ciomoş mărturiseşte că logicianul Anton Dumitriu i-a recomandat să citească cu atenţie „Patericul egiptean”. Logicianul avea o altă interpretare decât cea clasică „inspirată de o anume teologie morală”. El şi-a exprimat convingerea că e „Vorba de o perspectivă ontologică străină oricărui moralism, fie el cât de subtil”. Probabil şi din acest motiv, părintele Nicolae îl aprecia pe protestantul Kirkegaard, care a fost de părere că: „Contrariul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”. Se discută şi pe marginea altei cărţi, cum ar fi „Spovedania unui pelerin rus”, o carte de autentică teorie lucrătoare, care a făcut vâlvă în Occident, dar şi despre „Rugul aprins”, o adunare de clerici şi mireni care se întâlneau periodic la Mănăstirea „Antim” din Bucureşti, până în 1958 când a început, paralel, cu Procesul intelectualilor şi Procesul clericilor. În urma odiosului Decret 410 din octombrie 1959, au fost aruncaţi în închisori, numeroşi preoţi ortodocşi, catolici, greco-catolici şi prigonite câteva mii de călugări şi călugăriţe. Se aminteşte, în final, de cartea părintelui Steinhardt – „Jurnalul fericirii” pe care doctorul Buta o înţelege ca având la bază mesajul că „omul trebuie să tindă spre bucuria de a valorifica existenţa, indiferent de împrejurări, ba chiar în pofida lor(…). Mărturisirea lui Steinhardt echivalează cu o biruinţă în sensul îndemnului dat de Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

„Epilogul” acestei cărţi „Faţă către Faţă” cade iar pe mărturiile celor doi protagonişti, Mircea Gelu Buta şi Dan Ciachir, că asemenea gen de taifasuri ar fi fost inaugurat de Claude Henri Rocquet în volumul de convorbiri cu Mircea Eliade intitulat „L’epreuve du labyrinte”, apărut prin anii ’70. În fond, ambii vorbitori au traversat experienţa radioului şi a televiziunii, dr. Buta fiind realizatorul unei emisiuni locale Tv, numită „de la om la om”, iar Dan Ciachir, după o experienţă de redactor la BBC, a avut în toamna lui ’91, împreună cu directoarea emisiunii în limba română, Ruxandra Obreja, o convorbire, la Bucureşti, cu părintele Stăniloaie, după care, a susţinut o suită de dialoguri săptămânale la o televiziune din capitală. Astfel, acest gen „entretiens” a început să se impună prin natura sa vie, antrenantă, prin accesibilitatea comunicării tot mai mult apreciată şi gustată d elector. De remarcat erudiţia şi competenţa celor doi actanţi în materie teologală, mai ales în ortodoxie, dialogul ridicându-se deasupra documentului strict informativ, adică la nivelul unei veritabile lucrări ştiinţifice dublate şi de o valoare literară. „Privilegiul dialogului – aşa cum se subliniază pe antecoperta cărţii, al întâlnirilor faţă către faţă (este) un antidot al izolării şi al înstrăinării…”.