Obârşia gândurilor

Găsindu-şi identitatea la Poiana Ilvei, Grigore Silviu Guzu este un iubitor al tainelor naturii, surprinzând plăcut atunci când se joacă cu cuvintele, aducând nemurirea: „Din văzduh apar jucând/ Câţiva nori purtaţi de vânt/ Şi din aripi scuturând/ Varsă ploaia pe pământ”.
Volumul „Obârşii”, editat la Napoca Star, surprinde prin voiciunea cu care omul devine nemuritor, inclusiv în faţa morţii: „Doar cei slabi se tem de moarte/ Care nu s-au pregătit/ Şi-au făcut multe păcate/ Cât au trăit pe pământ…/ Nu mă tem de tine moarte/ Fiindcă ştiu că într-o zi/ Când din ceruri te trimite/ Şi după mine o să vii”.
Grigore Silviu Guzu descrie lumea tradiţională într-un mod aparte, aducând chipul omului din satul ilvean: „Într-un cătun de lângă drum/ la o casă mică, veche/ Stă pe prispă un bătrân/ Care-n zare lung priveşte/ Capul şi-l propreşte-n palme/ Şi stă ca un gânditor/ Şi din când în când tresare/ Când zăreşte-un trecător”. Credinţa este cea care dă speranţă poetului, poezia sa fiind o continuă confesiune: „Doamne, eu te rog pe tine/ Dă-le Doamne numai bine/ Şi de greu nimic să ştie/ Să ajungă să-i văd însuraţi/ la casa lor aşezaţi/ Să se-ntoarcă iar pe aici/ Cu nepoţii la bunici/ Să aibă numai fericire/ Şi apoi fă ce vrei cu mine”. Aici, pe tărâmul nemuririi „Ascut plugul la fierari/ Ung teleaga cu unsoare/ Grapa să aibă colţii mari/ Şi-n poting să fie tare/ Aduc apă într-o găleată/ Şi se roagă la cel sfânt/ Peste vară să trimită/ Ploi curate pe pământ/ Unul înconjoară plugul/ Cu jeratic şi tămâie/ Şi-l stropeşte cu agheasmă/ ca ferit de rău să fie”.
Sub aripa vremurilor, vântul umblă prin câmpia dorurilor, ca un om pribeag, aducând ca o pasăre a lumii gândul cel bun: „Şi sara când amurgul/ Se pune peste soare/ Ţăranii tot câte unul/ Coboară încet la vale/ S-aud în depărtare/ Feciorii hăulind/ Şi scârţâit de care/ Şi fetele cântând/ Aduce vântul o doină/ Cântată în depărtare/ De un cioban pe moimă/ La turma de mioare”.
În „Obârşiile” lui Grigore Silviu Guzu, Muntele Ineu priveşte ca un stăpân peste hotarele întinse ca dorurile oamenilor şi aşezate mai apoi în doine străbune: „Mă mândresc că-s din poiană/ Şi oriunde voi pleca/ Niciodată n-am să uit/ Satul meu de pe Ilva”. Glasul codrului este ascultat fluierând prin pădurile nemuririi, iar mai apoi aducând un şir de nestemate întru cinstirea patriei: „Albastru înseamnă cerul/ Imensa boltă albastră/ În care stă Dumnezeul/ Domnul şi speranţa noastră/ Galben este bogăţia/ Ce o are ţara mea/ Aurul şi avuţia/ Şi tot ce se află în ea/ Roşu-i semn de biruinţă/ Al acestui brav popor/ Candela ce arde aprinsă/ Peste un neam nemuritor/ Pe drapelul ţării mele/ Am jurat şi voi jura/ Chiar cu preţul vieţii mele/ Ţara s-o pot apăra”.
O poezie în care culorile prin viaţă, iar pastelul aşază o lume aparte între coperţile unei cărţi.