OCTAVA DE RUGĂCIUNE

„Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor 2009” este numele dat acţiunii iniţiate de către reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice din Bistriţa, potrivit căreia, în luna ianuarie anul acesta, au avut loc rugăciuni comune care s-au desfăşurat, pe parcursul a opt zile şi au avut ca obiect refacerea unităţii creştine. În primele şapte zile, la aceste rugăciuni au participat preoţi şi credincioşi, împreună, din cele şapte biserici istorice din acest oraş, fiecare biserică fiind gază pentru o întâlnire. În cea de a opta zi, aceste rugăciuni au avut loc separat, în fiecare biserică. Cele şapte biserici istorice bistriţene sunt: ortodoxă, reformată, romano-catolică, lutherană-maghiară, greco-catolică, evanghelică C.A. şi unitariană.

Această acţiune este o reflectare a Mişcării ecumenice pentru refacerea unităţii universale a Bisericilor creştine, pe calea acordurilor şi a dialogului teologic, cu respectarea autonomiei fiecăreia. Acest tip de unitate se bazează pe unitatea în diversitate a bisericilor şi nu pe unificarea lor. Prin cuvântul de învăţătură rostit de reprezentanţii bisericilor participante la acest tip de rugăciune, s-a pus în evidenţă faptul că unitatea în diversitate este un prim pas spre ceea ce Isus ne-a lăsat drept testament „ca toţi să fie una ”( din In. 17,21).

Nu se ştie când şi cum se va realiza Unitate cea Mare dar este cert că şi aici, la Bistriţa, primul pas s-a făcut spre ceea ce Isus cere creştinătăţii de a „fi o turmă şi un păstor”(din In. 10,16) şi nu s-a făcut oricum ci a fost bine şi creştineşte pregătit fiind primit cu multă bucurie şi speranţă de către participanţi. Unitate în diversitate dar unitate şi nu dezbinare, a fost deviza sub care s-au desfăşurat aceste întâlniri şi rugăciuni.

În ce mă priveşte pe mine, cel care scriu aceste rânduri mărturisesc sincer că sunt trecut de a doua tinereţe şi am participat la multe evenimente religioase care au adus multă bucurie şi satisfacţie în sufletul meu, dar rugăciunile din zilele respective au adus un fel de bucurie nouă, bucuria de a ne ruga împreună credincioşi, care până acuma ne rugam separat. Unitatea în rugăciune reprezintă forţă şi înălţare dar nu prin efort fizic, nu prin încordarea muşchilor, nu prin ambiţii revanşarde şi duşmănoase, ci prin smerenie şi ascultare comune. Am înţeles ce înseamnă să fi puternic prin propria neputinţă, să-ţi simţi atât micimea faţă de măreţia lui Dumnezeu cât şi modalitatea prin care te poţi înălţa către El. În slăbiciunea mea, a fost greu să mă abţin şi nu am putut să nu scap o lacrimă de satisfacţie, a fost satisfacţia unităţii în rugăciune.

Preoţii, care la fiecare întâlnire au rostit cuvântul de învăţătură, au dovedit că sunt deosebit de evlavioşi şi buni cunoscători ai Sfintelor Scripturi. Din cuvântul domniilor lor s-au desprins noi valenţe ale textelor Bibliei. Câte am putea învăţa unii de la alţii şi cât de profundă şi cât de plină de har ar fi trăirea prin rugăciune cumună, în Isus!

Rugăciunile au fost rostite în trei limbi: în limba română, în limba maghiară şi în limba germană. Dar preoţii vorbitori de limbă maghiară şi germană au vorbit, mai întâi, în limba română. Domniile lor au dovedit că stăpânesc foarte bine limba rămână prin folosirea unui vocabular bogat, prin precizia în exprimare, fiecare cuvânt a fost pus la locul lui, nu a fost nimic în plus şi nimic în minus. Doar câte un sunet pe care-l pronunţau, uneori, puţin diferit, de noi românii, îi trăda că limba maternă a dumnealor nu este limba rămână. Deşi toţi participanţii la rugăciune înţelegeau totul în limba română, folosirea ca mijloc de exprimare a limbilor maghiară şi germană a avut menirea de a face pe fiecare participant să înţeleagă totul în sensul limbii lui materne fără nici o confuzie sau înţelegere greşită. În felul acesta predicile şi rugăciunile au putut pătrunde în adâncul sufletului fiecăruia şi acolo să facă să vibreze şi cele mai sensibile simţăminte creştine. Mi-am adus aminte de ziua Cincizecimi când Spiritul Sfânt s-a pogorât, asupra apostolilor, în chip de limbi de foc „... şi au şezut pe fiecare dintre ei . Şi s-a umplut toţi de Spirit Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi pe cum le dădea lor Spiritul a grăi”[...] „Iată nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileni? Şi cum auzim noi fiecare în limba noastră, în care ne-am născut ?”(din Fa. 2,4-8). Toţi participanţii la acel mare eveniment al pogorârii Spiritului Sfânt au auzit fiecare, în limba sa, cele vorbite pentru că Spiritul Sfânt traducea fiecare cuvânt, fiecare expresie pentru a nu fi nici o confuzie şi a înţelege fiecare participant adevăratul sens al celor spuse. Aşa a luat fiinţă prima Biserică creştină. Având în vedere acest exemplu şi noi participanţii acestor şapte biserici bistriţene la rugăciunea comună am putut auzi cele expuse în limba noastră.

După cuvântul de învăţătură, fiecare preot care a reprezentat biserica participantă a făcut câte o scurtă intervenţie pentru a pregăti momentul solemn. Acest moment a constat în rostirea rugăciuni „ Tatăl nostru”, tot în cele trei limbi, dar preoţii s-au ţinut de mână, unul câte unul, formând un rând al comuniunii păstoreşti în rugăciune. La fel am făcut şi noi credincioşii şi astfel am putut simţii adevărata căldura creştină a celor de lângă noi şi a tuturor, dimpreună.

Un alt moment deosebit de important, prin măreţia sa, a fost acela în care fiecare preot reprezentant al bisericii sale a dat binecuvântarea cuvenită, tot în cele trei limbi.

Nu am dat nici un nume, nici chiar ai celor care au reprezentat cele şapte biserici participante la această rugăciune, deşi vorbitorii s-au remarcat prin individualitatea fiecăruia dar această individualitate a fost subordonată elementelor de comuniune în rugăciune şi în diversitatea specifică acestei întruniri. În felul acesta individualitatea nu s-a pierdut şi nici nu s-a diminuat cu nimic, ci a primit o semnificaţie aparte, semnificaţia unităţii şi a forţei credinţei prin acest fel de rugăciune. Rugăcunea în comuniune dă noi dimensuni dragostei creştine. Dumnezeu este perceput ca fiind mult mai aproape iar la rândul său aproapele, nu este doar unul sau altul, ci toţi la un loc, iar bunătate, ca expresie concretă a dragostei creştine, va înlocui tot mai mult ura, invidia, diepreţul, ... etc.

Creştinismul a parcurs două mii de ani de existenţă. Primul mileniu a fost caracterizat de o puternică unitate creştină. Multă lume invidia creştinismul pentru unitatea sa. Era Una Sfânta Catolică şi Apostolică Biserică. Au fost şi multe erezii dar acestea nu au putut rupe unitatea creştină. A urmat mileniul al doilea care, de la începutul său, a fost marcat de dezbinare creştină. Marea Schismă din anul 1054 a făcut ca Biserica Răsăriteană să se desprindă de Biserica Apuseană. Au urmat şi încercări de refacere a unităţii celor două bisericeşti dar acele încercări nu au durat decât puţin timp şi nu au avut un rol semnificativ pentru unitatea deplină a bisericii şi a credinţei, ba dimpotrivă au apărut noi elemente care au condus la dezbinarea creştinilor şi la apariţia de noi biserici creştine. Au apărut în felul acesta bisericile protestante iar mai târziu, cele neoprotestante. Azi în lume sunt câteva mii de astfel de biserici.

Creştinismul, acum are suficiente elemente de comparaţie, atât în timp cât şi în spaţiu şi poate realiza tot mai mult ce a însemnat unitatea creştină şi ce înseamnă divizarea şi dezbinarea creştină. Singura alternativă la divizarea şi dezbinarea creştină este refacerea unităţii creştine. Necesitatea refacerii unităţii creştine este determinată de respectarea poruncii Mântuitorului „ca toţi să fie una” şi de necesitatea, stringentă, de a se propovădui „Evanghelia la toată făptura”(din Mc.16,15).

Azi vedem, mai mult ca oricând, ce înseamnă lumea care nu-L cunoaşte, încă, pe Cristos. Acţiunile teroriste cu caracter religios, în numele mântuirii şi a fericirii prin suicid, sunt o nouă formă a sclaviei. Sunt convinşi oameni să accepte moartea iar odată cu moartea lor mai pun în primejdie şi viaţa altora, complet nevinovaţi. Dar conducătorii celor care trimit la moarte pe supuşii lor şi pe cei din jur, în numele şi în contul unor idealuri aberante, stau bine adăpostiţi şi păziţi. Dacă aceşti conducători ar crede, cu adevărat, în acele idealuri, ar accpta ei însuşi jertfa şi nu ar îndemna pe alţii la siunucidere doar pentru a ucide şi pentru a răspândii frica faţă de oricine şi orice.

Isus nu a times pe nimeni la moarte ci a luat asupra Sa batjocura, suferinţa şi crucea pentru păcatele noastre. Prim moartea Sa ca om şi prin invierea Sa ca Dumnezeu, Isus a zdrobit legăturile morţii şi ne-a eliberat de păcatul strămoşesc făcâdu-ne fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Pe cei care mor, doar ca să omoare, cine şi cum îi va putea mântui dacă nu cunosc pe Isus? Mântuirea se face numai prin Isus. De aici ne putem da seama cât de primejdioasă este viaţa fără Isus. Fără Isus nu suntem nimic. Aşa că nu întâmplător ne-a lăsat Isus porunca de a fi „una” ci pentru a putea rezista în faţa primejdiilor care ne stau în cale. Marii stăpânitori ai lumii au aplicat principiul „divide et impera!”(dezbină şi stăpâneşte) ca principiu fundamental al înrobirii omului şi al popoarelor. Prin Isus, trupul nostru se înobilează şi devine adevărat Templu al Spiritului Sfănt iar omul trebuie să accepte doar ascultarea şi supunerea cerute de Isus şi nicidecum înjosirea şi înrobirea totale faţă de conducătorii pământeni. Isus, a contribuit din plin la eliminarea vechii sclaviei. Acum conducătorii omenirii nu pot să dispună, după bunul plac, de viaţa şi de moartea supuşilor.

Actualele acţiuni teroriste, ca nouă formă a sclaviei, pun în primejdie întreaga omenire. Cele mai strălucite armate ale lumii, dotate cu cele mai sofisticate arme, de câţva ani, nu reuşesc să pună capăt acţiunilor criminale de tip terorist. Aceste acţiuni criminale puse la cale de anumite grupări religioase, fără Cristos, s-ar putea îndrepta în mod direct şi împotriva creştinilor. Dezbinaţi şi dispersaţi, creştinii cum ar putea face faţă unor provocări de acest fel?

Aşa că singura cale de a rezista în faţa vicisitudinilor vieţii actuale este refacerea unităţii creştine, până nu e prea târziu. Unitatea în diversitate concretizată prin această octavă de rugăciune bistriţeană, poate fi apreciată, parafrazând pe Neil Armstrong, omul care a făcut primul pas pe lună, ca fiind un mic pas pentru creştinii bistriţeni dar un salt pentru creştinătate!

Sunt de o foarte mare însemnătate şi amprentele, cu adevărat creştine, pe care le-au lăsat în sufletul fiecărui participant aceste rugăciuni comune. Acum, când ne întâlnim, fie pe stradeă, fie în alte locuri, mulţi dintre noi ne salutăm, uneori ne oprim şi aducem în discuţie momente din acele zile de rugăciune comună şi ce este cel mai important, Îl percepem pe Isus, mult mai aproape de noi toţi, fiindcă prin Isus, adevăratul creştin deviene fiinţă a înălţimilor. Nu e totuna să zbori liber, în lumină, spre ceruri sau să fi robul adâncurilor în întunericul veşnic!

Fie ca bunul Dumnezeu să ne modeleze simţurile, spre a ne deschide inimile, pentru a-L primii pe Isus cu imnul şi cu bucuria rugăciunii în comuniune creştină, pentru preamărirea Sa şi a Bisericii Sale.

Măgeruşan Ioan