Olimpiu NUȘFELEAN: Locuri unde viața mea e importantă

Prin ultimii ani de liceu sau prin primii de facultate, îmi imaginam un loc tentant în care să stau la scris, și anume un fel de cabină de macara, spațioasă și luminoasă, care nu stînjenește privirea spre exterior, fixată de plafonul unei imense săli de dans, sală plină de muzică și dansatori. O mulțime de dansatori care să mă ignore, absorbiți de privilegiile stării de sărbătoare, iar eu să scriu în singurătatea mea ignorată, dar prins în vacarmul mulțimii. Imaginea era una de vis, dar nu prin excelență, ci prin îndrăzneala ei, prin ieșirea din realitatea obișnuită. Era, poate, o expresie a felului meu de a-mi concepe actul scrisului, o întreprindere personală, dar care nu poate să-i ignore pe ceilalți, nu se poate desprinde categoric de mundan.
Locul unde pana mea își găsea mai ușor inspirația – și respirația – a fost și a rămas de-a lungul anilor veranda casei părintești de la Șieu-Sfîntu, o încăpere de transfer, de trecere de afară spre „casele” casei – casa din față, casa din mijloc, casa din dos, bucătăria, spre care se poate intra de afară și pe o ușă de serviciu. Veranda a fost proiectată și construită inițial fără geamuri, cu deschidere liberă spre curtea casei, dar, după cîteva ierni, mai adunînd niște bani, ai mei au „închis-o” cu ferestre mari pe doi pereți și o ușă de asemenea cu geamuri. Îmi plac încăperile luminoase, iar aici lumina anotimpurilor, mai a primăverii și a verii, îmi răsfață liniștea scrisului. În minute de răgaz, pot să privesc prunii înfloriți de lîngă fîntînă, porumbeii care așteaptă pe cumpănă ca să aibă suficientă îndrăzneală să plonjeze în vasele cu grăunțe ale găinilor, o țarcă vestitoare de musafiri, via pe rod sau rîndunelele care fac sfat, cu zecile sau cu sutele, pe cablurile de curent electric, înainte de a porni spre țările calde. Mai luam cunoștință și de evenimentele diurne ce se înfiripau prin curtea casei sau pe uliță. În momente de răgaz, ieșean afară și mă „dezmorțeam” cu vreo îndeletnicire din gospodărie, cînd nu mergeam cu treburi precise la cîmp (prășit, cîteodată, deși nu-mi prea plăcea, la cosit, unde îmi plăcea foarte mult, fără să mă cred un cosaș de performanță, chiar dacă îndeletnicirea o agreez pînă azi, la tăiat lemne). Tata avea foarte multe unelte de tîmplărie, își făcea singur carele, săniile, căpestrele și hamurile pentru cai, funiile de legat carele cu fîn. Poate de aici am prins gustul să completez „panoplia”. Cu drujbă, coasă mecanică, diferite fierăstraie… În îndeletnicirile mele de creație foloseam – și mereu – creionul sau stiloul pentru poezie sau eseu, mașina de scris – Erika – sau, mai nou, laptopul, pentru proză și articole. Aici, în această „casă a scrisului”, a trecerii, am moșit mai multe manuscrise, pregătindu-le „trecerea” din minte spre litera scrisă și apoi tipărită. Aici, în perioade scurte, am scris mai multe poezii, aici am pus pe hîrtie, prin anii '70, poeziile mai lungi din Focul irevocabil, una publicată îndată în revista Steaua, celelalte, mai tîrziu, după ‘89, în revistele literare și în carte, la editura Dacia. Aici mi-am scris primele romane și proze scurte, unele rămase în manuscris, La marginea visului, Piatra soarelui, Poziția ființei…, ca și o serie de eseuri. Romanul documentat istoric Cuvine-se cu adevărat, încă nepublicat. Biblioteca din casa din dos mi-a fost și îmi este de ajutor. Ca, azi, și internetul. Iarna mă retrăgeam în casa din mijloc, unde puteam face focul în soba de teracotă. Aici, la scris, m-a prins Cutremurul din '77 (ora 21:22:22, cred, în data de 4 martie). Am simțit un anume inconfort și am observat candelabrul de deasupra capului că se clătina ușor. Aparatul de radio, cred, s-a oprit. Am mers în cameră la ai mei, unde mama țesea încă, la ora aceea, și le-am spus că mi se pare că a fost un cutremur. Au venit apoi și confirmările. Poate că am prins momentul, mai limpede, în jurnalul meu, căci țineam pe vremea aceea și un jurnal. Credeam, pe atunci, că viața mea e foarte importantă. Ar trebui să revin asupra lui, să-l transcriu. Cine are vreme de jurnale? Camera din mijloc îmi asigura un confort domestic necăutat. De fapt, locul degajează probabil o energie – care se asociază cu energia scrisului – o energie, zic, firească, emanată de întregul ambient al casei, care se insinuează tăcută în psihicul meu.
La rigoare, spațiul scrisului poate fi găsit și în apartamentul din Bistrița, unde, în balconul transformat, cu geam Rehau ce acopere peretele, cu cîteva ghivece de flori și cărțile captive unor lecturi urgente, am masa de scris și calculatorul. E și acesta un „colțișor” aparte, de unde pot trage cu ochiul spre mersul anotimpurilor, exprimat și de un salcîm-martor, în care adastă, după împrejurări, porumbei sau grupuri de ciori… Cîte un vecin, la sfîrșit de săptămînă sau înainte de sărbători, bate covoarele. Copiii se joacă gălăgioși în părculețul sărăcăcios, destinat lor. Imaginile sînt amestecate, precum lumea… La oraș, mai ales pînă la pandemie, mai am un loc… de meditație: o cafenea cu terasă, de pe o stradă umbroasă. Nu o numesc încă. Mărturisesc, ingrat, că mă cam deranjează cînd vreun cunoscut apare aici și-mi face cinste o bere, cu toată inima, desigur. Am băuturile mele, lejer porționate. O cafea și, după împrejurări, vreun coniac sau un pahar de vin. Pe mica terasă citesc presa literară. O plăcere, pe care n-o poate produce un suport electronic. Un confort de intelectual îmburghezit într-ale lecturii. Iarna – în interior, lîngă un geam de cafenea ce ocupă un perete, cu deschidere spre vaga forfotă a străzii. Pandemia mi-a luat – sper că temporar – un asemenea confort.
De-a lungul anilor, am mai găsit, temporar, locuri unde scrisul meu să-și afle condiții de manifestare fără stres. Unul dintre acestea ar fi, generic spus, litoralul. Am scris poezii, scăldat de soarele văratic și de briza mării, pe digurile din portul Mangalia, unde mergeam să caut locuri de scăldat departe de plajele aglomerate. Într-un hotel din Stațiunea Saturn, convenind cu recepția să mă lase singur în cameră, mi-am scris cam jumătatea din lucrarea de grad didactic, cu bibliografia configurată, lucrare din care am desprins niște eseuri publicate prin revistele de profil. În ceea ce privește marea, am un regret, acela de a nu fi făcut o călătorie de cîteva luni pe un vas oarecare, desigur comercial, pe care aș fi găsit, cred, poftă de scris. Eu, scrisul și marea. Sau, mă rog, oceanul. Căci, altfel, foloseam (și folosesc) diverse prilejuri ca să mai încerc aventura, foarte restrînsă, pe apă. Îmi place să înot, dar și să trag la rame.
Toate acestea se întîmplau – și se mai întîmplă – de obicei pe un fond sonor: radio deschis pe diverse posturi, muzicale și nu doar, chiar televizor, programe muzicale captate de pe internet, cu aparate care nu implică multă manevrare, adică intervenția repetată a ascultătorului, lăsate oarecum în evoluție liberă. Sau, desigur, cîntecul vrăbiilor gureșe de acasă, precum, în alt context, foșnetul neodihnit al mării…Toate însă mi se par locuri care mă justifică în aspirațiile de scriitor, fac o mai bună legătură între eul meu și… lume. Între eul meu și pagina de scris.
În raportarea la mare, care îmi oferă superbe prilejuri de a mă întîlni cu mine însumi, ar trebui să mărturisesc faptul că o „locație” precum Casa Scriitorilor de la Neptun nu m-a atras ca loc la scrisului. Am apelat la găzduirea acolo destul de tîrziu, preferînd alte locuri de plajă, mai puțin pretențioase… cultural. În calitate de „client” al pensiunii, mă simt foarte bine, mă bucur de prezența scriitorilor, de întîlnirile cu aceștia, unele neașteptate, dar scrisul aici se leagă mai greu. Deși unii o fac cu mult spor la lucru. Cred că mă inconfortează (acceptați truismul) ideea că, scriind aici, aș participa la un fel de competiție de creație (Care scrie – aici – mai mult sau mai bine?), ceea ce mă face să pun mai mult bază pe privilegiul de a putea să citesc și să mă scald într-un loc înțesat (doar) de iluzii literare!