Olimpiu Nușfelean: Ucenicind întru Hristos

            Una dintre cele mai frumoase sărbători, ale lumii, ale creștinilor, este cea prilejuită de Sfintele Paști. E o sărbătoare trăită cu sufletul curat, cu sufletul ușor; nu e puțin lucru. Ea vine după un post lung, greu în aparență, nu împovărător dacă e… asumat. Și vine după mărturisire, după spovedanie. Chiar dacă, uneori, aceasta e făcută cam simbolic. Fie și ca o trezire a cugetului, această sărbătoare (de primăvară), nu doar pentru credincioși. E o perioadă de reflecție asupra sinelui, de lămurire a unor întrebări, a întrebărilor care frămîntă ființa, a întrebărilor care apasă ființa. La sfîrșitul spovedaniei, în taina preotului sau a propriului cuget, al reflecțiilor care intră în cele mai adînci unghere ale ființei, acolo unde ne ascundem, de obicei, și păcatele, ființa își găsește răspunsurile. Sau asta ar trebui să se întîmple asta. Ai răspunsurile și te încredințezi, încă o dată, lor. Conștient, acum, mai mult ca oricînd, care este calea, adevărul și viața. Această trezire – din viața învinsă în viața cîștigată – îți face sufletul ușor. Duhul, invocat cîndva de poetul George Coșbuc, plutește liber prin cer și prin sufletul tău, fără mari opreliști, fără praguri și piedici. Sărbătoarea prinde aripi din trupul iertat, din sufletul împăcat, îndumnezeit. Zice poetul, în poemul La Paști: „Și cît e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuți din vale/  Și doi de se-ntîlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și rîde-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare.” Soarele își regăsește splendoarea în chipurile pe care le-a marcat cu focul său. Și Slujba Învierii devine un fel de piedestal ce te ridică în lumina fericirii depline. A bucuriei de a viețui, în extraordinară conviețuire cu natura, cu semenii.

            Sărbătoarea Sfintelor Paști ne mijlocește o nouă zidire în adevărul nemințit. De acea venim spre ea cu atîta dorință de a fi, de a exista, de a ne reevalua ființarea. Ne re-găsim, fie și dacă abia ne-am despărțit de ei, familia, prietenii, colegii de serviciu, semenii între care trăim. Ne re-găsim pe noi înșine. Îi redescoperim pe cei dragi, în vecinătatea noastră, ne dăm seama că ne aparținem, smulși din grijile zilnice și, acum, pregătiți pentru înfruntarea altor griji, alături. Într-un dialog inițiat sub paza celor bune. Adevărul dialogului (uman) își găsește expresia deplină în salutul de Paști al creștinilor. Ei, precum în poezia menționată mai sus, se salută astfel: „- Cristos a-nviat!/ - Adevărat c-a-nviat!”, în care adevărul e rostit, dar nu în gol, ci în companie, în relație cu alteritatea complementară, de comuniune înscrisă în geografia Învierii. Sărbătoarea ne aduce o consfințire a sufletului ușor, ușurați noi fiind deodată de toate apăsările sufletești. Căci acestea sînt cele mai grele poveri, cele sufletești, nu sarcina de vreascuri adusă din pădure ca să aprindem focul dimineții. Ne întoarcem acasă, de la adrese mai apropiate sau din largi depărtări nu neapărat pentru drobul de miel sau ouăle roșii– deși nici acestea nu-s de neluat în seamă –, ci pentru a regăsi acea ușurătate a sufletului, cuprinzător deodată de lumină maximă, pe care alte locuri nu o pot oferi, oricîte privilegii ne-ar pune la dispoziție. Acest „acasă”, care își caută – și apără – tiparele, ținînd strînse legături cu tradiția. Cu tradiția nemințită și nefalsificată, și ea, biata.

            Și, în toată ceața lumii, în care ne pierdem foarte repede reperele, apare deodată, mai clar, conștientizat, înviind într-o realitate înnoită – precum frumusețea absolută într-o metaforă absolută -, chipul lui Hristos, modelul lui. I-am fost, poate încă îi sîntem, tot mai aproape în aceste zile, ne-a dat prilejuri (mai multe?) să ne apropiem de El, ne dă suprema dovadă – jertfa Lui. Pentru ce? Să trăim întru adevăr. Ucenicind întru deslușirea învățăturii Lui. Întru suferința Lui. Nu neapărat să ne dăm cu ciocanul peste deget, ca să ne doară și să-i dovedim că suferim și noi, fizic. Dar am putea să simțim cum ne dor păcatele pe care le facem fără rost. Sau cu un rost gîndit greșit. Într-o identitate mințită. Oricît de sus ar zbura un avion supersonic sau orgoliul unui potentat, tot nu pot atinge și maltrata cerul dumnezeirii. Treziți în conștiință, treziți în credință, să mergem mai departe pe calea provocatoare a vieții. Înfruntînd vitregiile cu gîndul la El, cu El în gînd. Cu dorința de izbăvire, căreia i se deschide cale încă o dată.

            În fond, rostul unei vieți curate este să dai sens, prin viața ta, unor cuvinte care îți țin treaz cugetul. Să fii viu, înviind mereu, smulgîndu-te constant din mrejele păcatului, din hățișul unor dorințe imunde, dintr-o filozofie abjectă. Jertfa hristică vine spre noi în asociație cu Învierea hristică, oferindu-ne îndemnul și calea de a ieși din marasm. Din marasmul vieții personale cum tot atît de bine din marasmul vieții colective. Cu frica de a nu rămîne îngropați în păcat, de a fi niște morți care respiră. E nevoie de efort și de cuget viu. Înviind împreună cu Hristos.