Până când va trăi poezia?

Oamenii nu sunt la fel, unii, cei pragmatici, sunt dominaţi de raţiune preponderent, şi nu dau doi bani pe poezii, li se pare hilară preocuparea în acest sens. Alţii, cei meditativi, atribuie însemnătatea cuvenită şi sentimentelor, afectelor, cum ar fi şi normal. Echilibrul psihic presupune respectarea atât a nevoilor intelectuale, cât şi a nevoilor afective, emoţionale.

Până când vor fi persoane, care vor dori să-şi manifeste sentimentele, emoţiile prin poezii, poezia va exista şi dacă lupta se va da pentru supravieţuire. Altfel, omul s-ar dezice de statutul său uman, aşa cum astăzi poezia constituie împlinirea nevoilor estetice, dar şi o formă de exprimare în scopul compensării frustrărilor acumulate. Pentru unii poezia va însemna calea de supravieţuire. O supapă, în starea de mizerie de toate genurile.

Cele mai multe poeme se nasc din suferinţă şi nu din bucurie, satisfacţie şi mulţumire. Poezia întotdeauna va fi oglinda sufletului individual, dar şi a celui colectiv, perceput de individ.

Poate în viitor va fi o poezie nouă, inimaginabilă pentru noi la ora actuală... efecte vizual-acustice-tactile-gustative-olfactive şi verbale, care stimulează cei cinci analizatori simultan (aşa ceva încă nu există la ora actuală!). Nişte culori care produc efecte poetice.

Nişte cipuri care nu se încadrează în schemele cunoscute şi deductibile.

Stimuli combinaţi, care ne produc stări atât de complexe, în care se îngemănează şi muzica, şi poezia, şi mişcarea, şi atingerea reală sau virtuală...

Sunt convinsă că poezia nu va dispărea şi dacă lupta pentru existenţă se va intensifica, dar va lua o altă formă, superioară celei existente... nu va apărea în forma ei pură, verbală, ci asociată cu alte forme artistice, de exprimare multifuncţională, ca trăirile să fie mai complexe şi mai reale.

Apropo de triburile africane, e adevărat că nu produc poezie, dar produc o expresie clară a limbajului trupului, pornit spre pace sau război, dragoste şi împerechere... dansul lor redă cuvinte-ancoră, noţiuni fundamentale ale credinţei lor, ritmicitatea vieţii şi a dorinţei sau a voinţei... dansul lor este cea mai pură expresie a voinţei, dorinţei colective, derivate din dorinţele individuale.

Dansul este susţinut de ritmul tobei, toba fiind cel mai important şi răspândit instrument muzical şi care imprimă mişcarea prin ritm... dacă ne gândim în profunzime, nimic nu există fără ritm... ziua şi noaptea, stânga-dreapta, anii care vin şiroaie, zilele, care trec în ordine, visele care urmează, planurile care se succed, treptele care păşesc în jos şi în sus, promovările şi retrogradările, avansările şi demisiile, toate au un ritm, chiar şi viaţa şi moartea, chiar şi moartea şi viaţa…