Părintele Alin Cândea: Tăria unei inimi care crede

Când viața pare că ne împinge spre marginea imposibilului, când rugăciunile noastre rămân fără răspuns și încercările par să nu se mai sfârșească, unde ne îndreptăm inima? Fragmentul evanghelic despre femeia cananeană (Mt 15, 21-28) ne arată că greutățile nu trebuie să ne oprească, ci să ne conducă spre o încredere și mai mare în Dumnezeu.

Isus, obosit de intensitatea activității sale, se retrage într-un ținut străin, dincolo de granițele Israelului. Aici, o femeie păgână, neevreică, vine la El cu o rugăminte disperată: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon” (v. 22). Cu toate că nu făcea parte din poporul ales, ea recunoaște în Isus pe Mesia și își pune toată speranța în El. Isus tace. Tăcerea sa pare rece, impasibilă, ca și cum ar ignora durerea acestei mame. Dar tăcerea lui Dumnezeu nu este niciodată un refuz, ci un loc de reflecție, o chemare la credință. Femeia nu se lasă descurajată. Continuă să insiste, sfidând orice obstacol. Chiar și când Isus îi spune aparent cu asprime: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci la căței” (v. 26), ea nu se scandalizează, ci transformă această frază într-un nou argument al credinței sale: „Da, Doamne, dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27).

Această femeie înțelege ceea ce mulți nu văd: milostivirea lui Dumnezeu este mai mare decât orice limită impusă de oameni. Ea se smerește, dar nu disperă; se încrede, fără să pretindă. Și tocmai această credință neclintită îl mișcă pe Isus: „O, femeie, mare este credința ta! Să ți se facă după cum vrei” (v. 28). Iar fiica ei este vindecată pe loc. Sfântul Augustin spune că această femeie este un exemplu de umilință și un model de pietate. Papa Francisc, comentând acest episod, subliniază puterea extraordinară a iubirii materne, care nu cunoaște bariere și nu se lasă intimidată de refuzuri. „Distanța aparentă a lui Isus nu o descurajează pe această mamă, care continuă să-l invoce” – și această perseverență devine un model pentru fiecare dintre noi.

Câți dintre noi ne pierdem curajul la prima încercare? Câte rugăciuni am abandonat pentru că nu am primit un răspuns imediat? Perseverența femeii cananeene ne învață că rugăciunea nu este un monolog gol, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu. Sfântul Josemaría Escrivá spunea: „Domnul nostru vrea ca noi să contăm pe El în toate. Simțim cu toată evidența că fără El nu putem face nimic, iar cu El putem face totul”.

Viața ne va pune în fața multor tăceri. Vom avea momente de încercare, de lipsă, de durere profundă. Dar fiecare întârziere aparentă este o ocazie de a crește în credință. Dumnezeu nu ignoră suferința noastră, ci ne invită să ne apropiem și mai mult de El, să strigăm cu și mai multă ardoare. Tăcerea lui nu este lipsă de iubire, ci un spațiu în care ni se formează inima.

Astăzi, la fel ca femeia cananeană, suntem chemați să nu renunțăm. Chiar dacă răspunsul pare să întârzie, chiar dacă greutățile par insurmontabile, credința adevărată nu cedează. Ea știe că firimiturile care cad de la masa lui Dumnezeu sunt mai prețioase decât orice bogăție a lumii. Că un singur cuvânt de la El poate schimba totul. Așadar, în fața necazurilor vieții, să nu ne lăsăm copleșiți. Să îndrăznim să strigăm către Dumnezeu, cu umilință, dar cu încredere. Căci El ne ascultă – chiar și atunci când pare că tace.