Părintele Nicolae Feier: “ZESTREA STRĂMOŞILOR (pagini din mitologia şi istoria strămoşilor neamului românesc”

Omul este unica fiinţă ce-şi pune întrebări copleşitoare: Cine suntem? De unde venim? Care este finalitatea noastră destinală? Şi nu doar ca indivizi solitari, ci îşi formulază întrebările pentru parcursul speciei din care face parte sau subsecvent, a neamului său, ca popor în istoria lumii. Statisticile internaţionale clasifică pe români printre cele mai credincioase neamuri ale pământului. Şi mai important este că suntem în credinţa cea adevărată dreptmăritoare, coborând de la dumnezeieştii Apostoli, de două mii de ani, şi nu pe cărări rătăcite. Să fie aceasta un rod al întâmplării sau pietatea noastră se grefează pe un fond ancestral?

Acum, când suntem în Europa, mulţi s-au întrebat cu ce zestre ne vom duce noi, românii în faţa acestor neamuri considerate mult mai civilizate? Ce zestre avem noi, cei săraci, asupriţi secole lungi şi milenii chiar? Cartea părintelui Nicolae Feier dă un răspuns magistral: ne vom mândri totdeauna cu dragostea noastră de Dumnezeu, cu credinţa noastră în HRISTOS, credinţă neclintită de veacuri, precum şi cu frumuseţea şi nobleţea tradiţiilor noastre milenare, cu nimic mai prejos decât ale celor mai vechi şi mai nobile neamuri ale pământului. Săraci vom fi fiind de avuţii, de tehnologii performante, de capitaluri, de cetăţi şi castele faimoase, dar nicidecum de spiritualitate, adică de cele eterne, despre care Mântuitorul binecuvântat spunea că sunt adevăratele bogăţii ale omului..

De o bună vreme, Părintele Nicolae Feier – binecunoscut în urbea noastră şi încă foarte departe pentru strădaniile şi realizările sale de excepţie- a deschis un front nou în problelemele cunoşterii istoriei naţionale într-un sens recuperator şi recapitulativ, pe care îl adaugă meritoriu la neobosita propovădire de la amvon, prin mijloaele mass-media ori cu finalizări editoriale. Pentru ce să ne declarăm – zice Părintele Nicolae -descendenţi ai unui imperator păgân ca Traian, originar din ţinuturi hispanice şi legiuitor al prigonirii creştinilor? Pentru ce, când îl avem pe Constantin cel Mare, tracul ce se mândrea cu originea sa neromană, punând pe tarabostesii daci pe Arcul de triumf de la Roma, nu pe patricienii corupţi romani, cărora le răspundea: “Când veţi conduce voi Imperiul, o să aşezaţi pe Arcurile voastre de triumf pe strămoşii voştri. Acum îl conduc eu şi îi venerez pe strămoşii mei.”

Lucrarea neobositului părinte este precedată de un “Preambul”, un impresionant Argumentum, pe care îl considerăm modalitate salutară de prezentare. Citim acolo: “Sceptrul arhieresc bizantin perpetuează cu sfinţenie până azi în întreaga Biserică Ortodoxă modelul iconic precreştin al strămoşului întemeietor al Europei, Cadmoş şi al soţiei sale, Armonia, prefăcuţi ei înşişi în balauri , adică doi şerpi afrontaţi, închinându-se Sfintei Cruci aşezată pe globul: “soare-pământ.”(pag.9) “ Creştinismul îşi centrează dogmele pe omorârea morţii prin Cruce şi Înviere. Dumnezeu Tatăl apucă Crucea ca pe o “sabie a Duhului Sfânt“, cu Fiul Său răstignit pe ea şi o înfige în opera morbidă a şarpelui- mormîntul lui Adam- omorând moartea în propriul ei lăcaş, cu propriile sale arme, “cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”

Preambulului îi succede o parte masivă, de 225 de pagini, fundamentul tematic lucrării, întitulat “MOŞII ŞI BABELE” , o “analiză semasiologică”, cum se exprimă domnia sa, a unor extrem de interesante motive mitice din cultura noastră, totdeauna abordate cu excepţională intuiţie şi originalitate. Avem o parte constitutivă, integratoare şi un liant al protoculturii naţionale cu secolele “culturale”, un omagiu adus memoriei străbunlor “dătători de legi şi datini” (aşa cum exprimă mottoul capitolului). Ceea ce face autorul este o “tezaurizare” pe care alte popoare-recte grecii -au făcut-o infint mai eficient, fiindcă au făcut-o devreme. Mult interes poate prezenta pentru omul de rănd, ca şi pentru profesorul de Istorie, Limba română sau de ştiinţe exacte a cunoaşte că un cuvân ca “boier” semnifica la începuturi acele persoane capabile să aducă animale mari ca ofrandă, boi, apoi că un alt cuvânt ca “sută” este păstrat exact ca formă din sanscrită în vreme ce latinii aveau “centum”, slavii “sto”! În vremea studenţiei mele, pentru acestea se purtau ”războaie” filologice, Şi despre faimosul “Diaus Pitar”- Dumnezeul Pâine, despre cetăţi (“davele” noastre) şi nenumărate altele! Vom cita câteva titluri dintr-un regal ce se oferă spre studiu (nu spre simpla citire) omului de rând şi în egală măsură celui cu o cultură rafinată şi cu fundamente în domeniu:”Ochii lupului Ary” (ce motiv abundent pe steagurile dacilor şi nu numai), “Tărtăria transilvană”, “Munţii sfinţi sau “Preoţii munţii mari”, “DECEBAL sau al zecelea Baal”, “Baba Zamfira şi moşii călăreţi”, “Moş Crăciun”, “Moşii de Florii”, “Calendatores”, “Moş Nicolae”, ”Poarta sau Marea Trecere”, “Cavalerul trac şi cavalerii danubieni”, “Dionisie cel Smerit şi Sfânt”, “Capul mare al Soarelui”, “Moşul lup”, “Steagul dacilor” “Fântâna lui Ariuman” etc., etc. într-o stelară şi delectabilă succedere. Vorbim adesea despre Paris, capitala frâncilor, fără a bănui că acest nume vine din credinţa (falsă) a locuitorilor de aici cum că ei sunt urmaşi ai locuitorilor din Troia, concetăţeni cu frumosul Paris. Mi-am propus atâtea a scrie, în entuziasmul parcurgerii, dar foaia albă–mi pune ham, riscând a scrie o carte despre o excelentă Carte (precum făcuse cândva Odobescu). Dacii nu au avut propensiune pentru idolatrie, distonând cu lumea greco-romană cu haite de zei, practicând un monoteism sui-generis, la care Strabon şi alţii au privit cu ostilitate, fiindcă au renunţat la cultul dionysiac şi practicile bahice. Grecii, -arată autorul- elogiaţi pentru cultul înţelepciunii, artele, cultura lor, se trag din ţinuturile din nordul Istrului, de unde au coborât ionienii, dorienii.

Precum Dante Aligheri încerca în “Divina Comedie” o reconciliere prerenascentistă a culturii vechi cu cea creştină într-un mod extrem de paşnic şi firesc, părintele Nicolae Feier se află permanent într-un demers recapitulativ şi recuperator. Nu există o falie între credinţele strămoşilor şi luminoasa nostră credinţă ortodoxă, fiindcă ceea ce numim “păgânătate”, este strigătul umanităţii, strigătul străbunilor traci, geţi, sciţi, daci după adevăratul Dumnezeu, chinul celui ce aşteaptă cu dor zorile cu lumina lor izbăvitoare.

În partea a doua a lucrării, veritabil tratat, avem o binevenită “Istorie (adnotată-nn.)a creştinismului în date”, foarte utilă în urcuşul duhovnicesc al oricărui cititor, fiindcă zice dumnezeiescul Apostol Pavel:” Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască cu îmbelşugare în voi”. Ultima parte, mai redusă, rezumă o parte din “Credinţele sincretiste necreştine” într-o evaluare critică a acestora, evaluare extrem de utilă şi aceasta pentru iubitorul de carte creştină.

Ceea ce este remarcabil în întregul demers al părintelui Nicolae Feier este registrul integral creştin-ortodox de apreciere a datelor, a fapticii, a naraţiunii, cititorul fiind scutit de impresia parcurgerii unui deşert, pe care ne-o lasă mulţi autori din domeniu. Elogiem impresionanta muncă de asumare totdeauna creatoare a unei impresionante bibliografii, precum şi limpiditatea de cristal a expunerii, fără arcane şi completă, cu citarea onestă a tuturor surselor.

Remarcabil, de excepţie este simţul plenar al responsabilităţii pe care îl resimte sempitern autorul, în acel sens al cronicarului moldav:”Eu voi da samă pentru ale mele toate câte scriu”. Aceasta o conştientizează cititorul permanent, asumare exprimată concret în Epilogul cărţii părintelui Nicolae Feier prin citarea versurilor lui Ioan Iacob Hozevitul:

“ Oh, omule, ce mari răspunderi ai

De tot ce faci pe lume,

De tot ce spui în scris sau grai,

De pilda ce la alţii dai,

Căci ea mereu spre iad sau rai

Pe mulţi o să îndrume.

Scrii un cuvînt…cuvîntul scris

E-un leac sau o otravă.

Tu vei muri, dar tot ce-ai scris

Rămâne-n urmă drum deschis

Spre moarte sau spre paradis,

Spre-ocară sau spre slavă.”

Socotesc aceste stanţe emblema unei vieţi, a acelei vieţi în care-şi duce”lupta cea bună” autorul, părintele Nicolae “cu timp şi fără de timp”, cum îndemna aprigul corăbier al Domnului, marele Apostol Pavel. Şi pentru ce n-ar putea fi acestea şi emblema vieţilor noastre, ale tuturor?