Părintele Vasile Beni: Nu este greu, este fratele meu!

Această fotografie a impresionat lumea întreagă. După unul dintre marile dezastre din Japonia, un copil stătea la rând pentru a primi ajutoare. În spatele lui purta un băiețel mai mic. Un militar, văzând cât de greu îi era, i-a spus:   — Lasă-l jos, fiule, trebuie să fie foarte greu! Copilul l-a privit uimit și i-a răspuns:    — Nu este greu. Este fratele meu.

Mai târziu s-a aflat că fratele pe care îl purta era mort. Totuși copilul nu voia să-l abandoneze. Îl purta cu aceeași dragoste cu care îl purtase când era viu. „Nu este greu. Este fratele meu”. Această propoziție simplă cuprinde o întreagă Evanghelie.

                          Dragii și bunii noștri credincioși!

  În Duminica a IV-a după Rusalii îl vedem pe sutașul din Capernaum venind la Hristos și rugându-L pentru sluga sa. Nu pentru sine. Nu pentru familia sa. Nu pentru averea sa. Ci pentru un slujitor.

În lumea de atunci, un sclav era considerat un obiect. Dacă se îmbolnăvea, putea fi înlocuit. Dar pentru sutaș acel om nu era un obiect. Era un frate în suferință. De aceea vine înaintea lui Hristos și spune:                                   — „Doamne, sluga mea zace în casă, paralizată, cumplit chinuindu-se”. Observați că nu spune: „Am o problemă.” Spune: „Un om suferă”.

Iată credința adevărată: să simți durerea altuia ca pe propria ta durere. Astăzi lumea vorbește mult despre drepturi, dar tot mai puțin despre responsabilitate. Toți vrem să fim ajutați, dar puțini sunt gata să poarte poverile altora. Sfântul Apostol Pavel spune: „Purtați-vă sarcinile unii altora”. Nu spune: priviți-le. Nu spune: comentați-le. Nu spune: judecați-le. Ci: purtați-le. Așa cum copilul japonez și-a purtat fratele.

       Fiecare om poartă astăzi pe cineva în spate. O mamă poartă grijile copilului ei. Un tată poartă greutățile familiei. Un preot poartă durerile credincioșilor. Un medic poartă suferința bolnavilor. Un profesor poartă neputințele elevilor. Un creștin adevărat poartă lacrimile aproapelui.   Problema nu este că avem poveri. Problema este că am început să considerăm oamenii poveri. Spunem:„Mi-e greu cu copilul acesta”. „Mi-e greu cu bătrânul acesta”.„Mi-e greu cu soțul bolnav”.„Mi-e greu cu părinții”. Și uităm să spunem: „Nu este greu. Este fratele meu”. „Nu este grea. Este mama mea”. „Nu este greu. Este tatăl meu”. „Nu este greu. Este copilul meu”.

Dragostea schimbă greutatea în binecuvântare. Ceea ce pentru lume pare povară, pentru inimă devine datorie sfântă.

 Evanghelia de astăzi ne mai arată ceva. Sutașul nu numai că iubește, ci și crede. El spune: „Spune numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea”. Ce credință extraordinară! Nu cere semne. Nu cere dovezi. Nu cere explicații. Crede. Iar Hristos Se minunează. Este unul dintre puținele locuri din Evanghelie unde Îl vedem pe Hristos minunându-Se de credința unui om. De ce? Pentru că sutașul a înțeles ceva ce mulți dintre noi uităm: Dumnezeu poate ceea ce omul nu poate. Noi spunem adesea: „Nu mai pot”. „Nu mai rezist”. „Nu mai am putere”. Și este adevărat. Dar credința începe exact acolo unde se termină puterea omului. Când nu mai poți tu, poate Dumnezeu. Când nu mai vezi ieșirea, o vede Dumnezeu. Când nu mai găsești soluția, o găsește Dumnezeu.

Cel mai mare exemplu al cuvântului „Nu este greu, este fratele meu” este Însuși Hristos. Noi eram căzuți. Noi eram răniți de păcat. Noi eram condamnați la moarte. Și Fiul lui Dumnezeu ne-a luat pe umerii Săi. A urcat Golgota purtând Crucea. A purtat păcatele lumii. A purtat durerile noastre. A purtat moartea noastră. Și dacă am putea întreba: „Doamne, nu Ți-a fost greu?” Parcă am auzi răspunsul: „Nu este greu. Este fratele Meu”. Pentru că în Hristos fiecare om devine frate.

La sfârșitul vieții nu vom fi întrebați câți bani am avut, câte case am construit sau câte funcții am ocupat. Vom fi întrebați pe cine am purtat în inimă. Pe cine am ajutat. Pe cine am ridicat. Pe cine am mângâiat. Pe cine am adus înaintea lui Dumnezeu, așa cum sutașul și-a adus sluga.

Să învățăm această lecție simplă și sfântă: Când mama își îngrijește copilul, când copilul își ajută părinții, când soții se sprijină unul pe altul,
când creștinii poartă durerile semenilor, să nu spunem: „Este prea greu.” Ci să spunem: „Nu este greu. Este fratele meu!”       

   Să ne aducem aminte de cei pe care îi iubim și prin rugăciune să-i încredințăm lui Dumnezeu. Poate nu putem fi lângă ei mereu. Poate nu le putem rezolva toate problemele. Poate nu le putem lua crucea de pe umeri. Și să nu uităm că rugăciunea noastră ajunge până la tronul lui Dumnezeu. Și de acolo se întorc cele mai mari minuni

       Închei această meditație, dorindu-vă ca să fiți binecuvântați, și cu îndemnul ca să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!

Pr. Vasile Beni