Părintele Vasile Beni: Sfinților români, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, ca și noi, pășind pe urmele voastre, să devenim fii ai luminii, o Biserică vie și un neam vrednic de numele lui Hristos!

      Se spune că, într-o mănăstire din Munții Carpați, trăia un bătrân călugăr simplu, smerit și neștiut de nimeni…… mulți dintre sfinții noștri n-au fost slăviți în viață, dar au ars ca lumânările — încet, tăcut, pentru Dumnezeu și pentru noi…..

Dragii și bunii noștri credincioși!

        Duminica a doua după Rusalii este ziua în care cerul românesc se deschide mai larg ca oricând. Este Duminica Sfinților Români, ziua în care întreaga Biserică Ortodoxă Română adună, ca pe niște spice coapte, rodul sfințeniei din acest pământ binecuvântat.

Când Biserica îi pomenește pe toți sfinții unui neam, ne amintește că sfințenia nu este doar a pustiei Egiptului, a colibelor din Palestina sau a catacombelor Romei, ci și a munților Carpați, a mănăstirilor Moldovei, a câmpiilor arse de soare din Oltenia sau a codrilor liniștiți ai Ardealului.

Ce au făcut Sfinții Români pentru a fi cinstiți ca sfinți:

       Au apărat credința cu prețul vieții. Unii au fost martirizați pentru că au refuzat să-și lepede credința ortodoxă: Sfinții Martiri Brâncoveni – uciși de turci pentru că nu au trecut la islam. Sfântul Atanasie Todoran și martirii năsăudeni – uciși pentru că au apărat Ortodoxia în Ardeal.

       Au trăit în rugăciune și sfințenie. Mulți sfinți au fost călugări și sihaștri, retrași în munți și mănăstiri: Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Pahomie de la Gledin, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul – au trăit în post, tăcere și rugăciune neîncetată.

     Au păstorit cu dragoste și înțelepciune. Sfinți ierarhi ca Andrei Șaguna, Ghelasie de la Râmeț sau Iosif cel Nou de la Partoș au fost păstori ai Bisericii, apărând credința și sprijinind poporul în vremuri grele.

     Au fost ctitori și apărători ai neamului. Voievozii sfinți – precum Ștefan cel Mare – au apărat țara și credința cu sabia și cu rugăciunea. Au construit biserici și mănăstiri, lăsând în urmă locuri sfinte pentru generații întregi.

      Au mărturisit credința în închisori și prigoane. În secolul XX, mulți au suferit în temnițele comuniste:  Deși nu toți sunt canonizați încă, oameni ca Valeriu Gafencu, Părintele Ilie Lăcătușu au mărturisit cu viața lor Adevărul lui Hristos.

     Au fost modele de dragoste, iertare și smerenie. Sfinții români au iubit nu doar pe Dumnezeu, ci și pe oameni. Au trăit în milostenie, iertare și blândețe, fiind lumină pentru cei din jur.

      Ce au în comun Sfinții Români? Au trăit cu Hristos și pentru Hristos. Au iubit neamul românesc, păzind credința și cultura românească în vremuri de prigoană. S-au sfințit în mănăstiri, în munți, în temnițe, în sate și orașe. Sunt rugători pentru noi și modele de urmat.

       Pilda candelei care n-a ars degeaba. Se spune că, într-o mănăstire din Munții Carpați, trăia un bătrân călugăr simplu, smerit și neștiut de nimeni. Numele lui era Avva Ilie. Nu ținea predici, nu scria cărți, nu era căutat de mulți, dar în chilia lui, în fiecare noapte, ardea o candelă necontenit.  Toată viața și-a petrecut-o în rugăciune pentru lume, pentru neam, pentru cei căzuți și pentru cei ce nu mai știau să se roage. Nimeni nu știa, dar în fiecare noapte, când toți dormeau, bătrânul își aprindea candeluța și plângea în genunchi pentru „sufletul neamului românesc”.Când a trecut la cele veșnice, nu s-a știut nimic — nici vreo veste, nici vreo minune, nici vreo cronică. A fost îngropat simplu, într-un colț de cimitir. Părea uitat.                                                                                        Dar într-o noapte, după mulți ani, un tânăr rătăcit, pe nume Andrei, urca muntele, chinuit de gânduri, aproape hotărât să-și ia viața. Într-un punct, obosit, s-a oprit lângă ruinele acelei mănăstiri. Ploua, fulgera, iar noroiul era până la genunchi. Când a închis ochii, în tăcerea aceea densă, a văzut o lumină slabă, ca o candelă aprinsă. Nu putea fi adevărat — locul era pustiu. Și totuși, lumina era acolo.

    S-a apropiat. Pe o piatră stătea scris: „Roagă-te pentru sufletul pământului tău, și nu vei fi niciodată singur”. Tânărul a căzut în genunchi și a plâns cum nu mai plânsese de ani. A simțit că cineva se roagă pentru el din Ceruri. A doua zi a coborât din munte. S-a întors la biserică. Și-a schimbat viața.  A devenit preot. A botezat, a mărturisit, a plâns și el pentru neam. Iar în fiecare noapte, în altarul lui modest, ardea o candelă – și se ruga, așa cum făcuse bătrânul necunoscut.

     Aceasta este taina sfințeniei românești: mulți dintre sfinții noștri n-au fost slăviți în viață, dar au ars ca lumânările — încet, tăcut, pentru Dumnezeu și pentru noi.

Sfinții români sunt ca și candela aceea: nu fac zgomot, dar luminează. Poate nu-i vedem mereu, dar ei ne țin vii, prin rugăciune, prin exemplu, prin dragoste.

Să ne rugăm, așadar, zicând: „Sfinților români, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, ca și noi, pășind pe urmele voastre, să devenim fii ai luminii, o Biserică vie și un neam vrednic de numele lui Hristos!”

Vă doresc să fiți binecuvântați și să nu uităm ca sus să avem inimile!

Pr. Vasile Beni