Părintele Vasile Deac

Când amintirile ne cuprind torenţial, fruntea se apleacă spre masa de scris. Ochii celor vârstnici devin mai bisericoşi iar adierea amintirillor catifelate ale copilăriei, deschide sufletul ca un potir de floare parfumată. Amintirile nu tac, nu suportă tăceri, mai ales atunci când îmbrăţişează persoane scumpe, care, cândva, au adus mult soare în viaţa noastră. Într-o astfel de vibraţie sufletrscă vom vorbi despre Părintele Vasile Deac, la împlinirea a 54 de ani de la trecerea lui în lumea drepţilor. Alături de soborul enoriaşilor, şi noi, tinerii,i-am păstrat portretul între stemele copilăriei noastre, şi nu-l putem lăsa în întunericul uitării. Lespezile uitării sunt mai grele decât ale mormântului! Amintirile mele sunt pline de şoapte şi ecouri, apropiindu-mă cu acuitate de condei. Mormântul său mi-a găzduit de multe ori popasul de emoţie şi rugă. iar când trecem la Mănăstirea Topliţa, îngăduiam la Gorneşti pentru părinţii săi, cu acelaşi ritual, pe ambele sensuri.
Părintele Vasile Deac s-a întâlnit cu razele luminii în localitatea Gorneşti, jud. Mureş, sosind la l7 septembrie 1905, într-o frumoasă familie de ţărani harnici şi credincişi. Părinţii săi, Ioan şi Lidia, au avut casa împodobită de 12 copii, doi băieţi şi zece fete. Înflorirea vieţii omeneşti trebuie să fie ca cea a pomilor: fără programări şi fără limitări. Domnul vieţii nu suportă “corecturi” barbare!
După şcoala din sat şi după cursul mediu, de la Reghin, a urmat Facultatea de Teologie din Cernăuţi, fiind coleg cu părintele profesor Liviu Buzdug din Josenii Bârgăului, satul nostru drag. Absolvirea facultăţii a făcut-o cu lauri. S-a cunoscut foarte bine cu Părintele Stăniloae (+1993), marele teolog român. A urmat un an cursurile de doctorat, dar starea materială i-a blocat cărarea.
Anul 1933 i-a adus căsătoria cu domnişoara învăţătoare Leontina Pop, dintr-o aleasă familie din Mocod care, toată viaţa, a împodobit cu lauri catedra şcolii În acelaşi an a fost hirotonit preot de către episcopul Nicolae Colan pentru parohia Simioneşti din jud. Bistriţa. A avut doi copii foarte buni: pe Leonard, frumos alintat Licică, cu alese studii de agronomie, la Cluj, şi Mircea (+2005), un distins preot la Săsarm, jud. Bistriţa. A avut şi doi nepoţi sumpi, de la fiecare fiu câte unul.
La pensionarea preotului Ionuc Buzdug, fiu al satului,în 1952, s-a deschis concurs pentru ocuparea parohiei Josenii Bârgăului, condiţionată şi de prezentarea candidaţilor, pe rând, într-o duminică, în parophie. Al doilea preot din şirul candidaţilor a fost părintele Vasile Deac. Chipul
său luminos, ţinuta preoţească, liturghisirea şi predica i-a cucerit pe toţi credincioşii de la primul pas, înconjurându-l ca pe un episcop. Obrazul său distins strălucea în ochii tuturor, începând cu venerabilii bătrâni ai satului şi până la ultimul copil. Toată suflarea din Joseni a intuit în dânsul pe adevăratul preot, mulţumind lui Dumnezeu că ni l-a trimis nouă. “Dacă scrisorile transferului se iscălesc cu cerneală, noi iscălim cu inima, acum, mulţumind lui Dumnezeu că v-a trimis la noi!” Aşa grăia mulţimea, cu glasul ei curat. Frumos acest cor al inimilor! Acestă aclamaţie a fost cea dintâi dintre multele semne care îl recomandau ca pe un preot cu vocaţie apostolică.
Menţionăm că şi preotul Ionuc Buzdug, fiu al satului, antecesorul său, pe care l-a preţuit frăţeşte, a avut aureola vredniciilor sacerdotale, păstrând vie şi activă viaţa religios-morală a parohiei, ca toţi antecesorii săi, din acceaşi aleasă ramură preoţească de peste două sute cincizeci de ani.
Portretul fizic şi moral erau îngemănate la Părintele Deac ca două perle, şi un zâmbet floral îi lumina obrazul, fiind o aleasă figură pe ecranul luminous al satului nostru. Fără a plăti vreun tribut exagerării, eu l-am definit ca pe o “icoană între două conduce”. Nu e o etichetare forţată dacă spunem că la rugăcine era ca un înger, adumbrit de duhul Athosului. În ţinuta sa de la sfintele slujbe se ilustra definiţia preotului ca om al rugăciunii şi al evlaviei. În predicile sale găsea calea inimilor noastre.. În ritualul său, cuvintele aveau coloratură harică; ele cucereau sufletul prin îmbrăţişarea lui, prinzând aura cuvintelor din rugăciune. Avuţia cea mai scumpă a preotului este rugăciunea. Aici cade accentual cel mare în toate definiţiile acordate preotului. Rugăciunea este aureola preotului. Aşa l-am vătut toţi, nu numai noi, elevii, la orele de religie, apropiindu-se de sufletul nostru cu multă delicateţe, pentru a prinde sfintele învăţături chiar în miezul inimii. Ne aducem aminte de Iosif şi de fraţii săi, cum nu ne-au stat lacrimile în timpul povestirii. Şi iarăşi ne amintim cu ce accent ne vorbea de Sfânta Scriptură: cartea scrisă de condeiul Revelaţiei la glasul Duhului Sfânt. Avea cumpănă înaltă pentru adâncimile Reverlaţiei, fiind atent cu cele sfinte precum soarele cu regia umbrelor şi a luminii când via dă în copt.
A fost un foarte bun teolog, redactând cu un fin condei, între altele, cartea “Cinstirea Sfintelor Icoane”, atingând nişte indici de calitate, care au trezit expresii de admiraţie şi preţuire din partea Părintelui Stăniloae. Părintele Victor Iacob (+1982), protopopul Bistriţei, îl preţuia de două ori: ca fost coleg de studii şi ca preot care făcea parte din spuma protopopiatului, avându-l ca mare sfătuitor, împreună cu părintele profesor Liviu Buzdug.
La Sfintele Slujbe, Părintele Deac era absorbant, nu prin calităţi vocale, ci prin duhul său athonit, slujind atât de intim, încât fiecare simţeam că face parte din familia sufletului nostru, având o curgere firească precum respiraţiile sau bătaia inimii, de parcă şi icoanele coborau între noi. Predicile sale erau bine echilibrate în conţinut şi în timp, lăsându-ne totdeauna împăcaţi şi transfiguraţi ca albina încărcată, sosită bucuroasă la stup. De fapt, rugăciunea curată e permanenta minune a sufletului, pentrucă numai ea ajunge la Dumnezeu, care este “marginea doririlor noastre”.
De aceeaşi atenţie şi iubire duhovnicească s-au bucurat din partea Părintelui Deac consătenii mei, ca teologi şi preoţi: Eugen Trif (+2000), de la Mijloceni şi Vasile Mureşan
Când vorbesc despre Părintele Vasile Deac, buzele mi se dedau la modulaţii psalmice, semn că tare l-am preţuit, şi nu numai eu, ci toată lumea. Dintre colegii mei de clasă, cu înaltă consideraţie, amintesc pe domnii: colonelul şi scriitorul Nelu Mânzat, profesorul Iuliu Lucuţa şi profesorul şi scriitorul Victor Andreica, din Mijloceni.
De mine s-a ataşat mai mult, ca de un al treilea fiu, după ce am intrat la Teologie, văzându-mă însetat de informaţie şi de bibliotecă. În ochii mei, ca sudent, chipul său arăta mai mult decât sărbătoreşte: îmi părea coborât din icoană. În vacanţe, cu deosebire vara, zilnic eram invitat. încât am ajuns să-i zic case sale: “ mica mea academie “. Pentru discuţii aveam fixate şi diferite teme teologice, sociale, literare…Dacă lipseam în vreo zi, mă căuta acasă, îngrijorat să nu fi păţit ceva. Iată un ghest de grijă părintrască. Ne vizita şi în sărbători, spre bucuria părinţilor. Se simţea foarte bine în casa cu cindeie, în gospodăria noastră şi în livada patronată de masa mea de studiu. La poartă îl reţinea o răchită albă (Salix ineana) , un exemplar falnic, demn de a împodobi o ilustrată, care străjuia curtea, iar când soarele intra în aurul chindiei, inunda, de Rusalii, cu mireasma ei împrejurimile toate. Aici se poposea mai mult, meditativ, până la ultima pleoapă a soarelui.
Părintele Deac dorea să mă familiairze cu liturgica practică invitându-mă la serviciile religioase alături de domnul Toderică Hogiu, diacul bisericii noastre, un om preţuit, stimat şi iubit de tot satul, dar eu n-am răspuns invitaţiilor cordiale. De ce? În timpul studiilor n-am rostit în sfânta biserică nici măcar un Credeu, încât mulţi se îndoiau de destinul meu. La muzică eram de nota 5. Ceea ce m-a salvat a fost dicţia. Episcopul Nicolae Colan, să-l odihnească Dumnezeu cu drepeţii săi! Mi-a spus după o conferinţă: “Simion, ţie îţi este destul să vorbeşti, vei fi foarte mulţumit cu asta!” şi îmi dădea pildă pe părintele profesor Liviu Buzdug ca om dedicat cărţii. Ştia că suntem consăteni. Părintele Deac mă căuta şi la Cluj, spre bucuria profesorilor, cu care se cunoştea de la Cernăuţi. La conferinţele preoţeşti, mă minunam ce încredere avea în mine. Nu-i pot uita cuvintele şi ochii blândeţei sale, această crisalidă aşternută pe prispa sufletului, ce-mi îmbogăţeşte biografia. În rugăciuni nu-l uit niciodată! Când mi-a sosit vremea căsătoriei, m-a prins în braţe şi mi-a spus: “Simion, nu pot să nu te onorez ca naş!” I-am sărutat mâna şi am plâns de bucurie. Ce mare este darul lacrimilor, şi la bucurii şi la dureri! De preoţii din Bârgău era foarte apropiat şi preţuit. Mai apropiat l-a avut pe părintele Augustin Pop, marele martir de la Mijloceni, pe care îl preţuia cu adevărată sfinţenie, deşi ca vîrstă îi despărţeau doar 5 ani. Episcopul Nicolae Colan şi arhiepiscopul Teofil Herineanu îl aveau şi ei în ochi între cei mai aleşi preoţi ai eparhiei., dându-l mereu pildă tinerei generaţii. De aceeaşi talie sacerdotală a fost şi preotul Simion Nicolae (+2oo9), succesorul său de la Joseni. Pe care arhiepiscopul Teofil Herineanu l-a invitat de două ori la scaunul protopopesc al Bistriţei,
De acelaşi clar de soare din partea Părintelui Vasile Deac s-a bucurat şi consăteanul şi vecinul meu bun, preotul Eugen Trif (+2000) de la Mijloceni care, ca student şi ca preot a urcat pe podiumul protagoniştilor. În parohie a înălţat o casă parohială mult apreciată de mitropolitul Bartolomeu.
Bucuria josenarilor de-a avea un astfel de preot n-a durat decât 10 ani, după care o suferinţă necruţătoare i-a scurtat firul zilelor. După o suferinţă acută, clipa din urmă şi-a făcut cunoscută prezenţa prin graiul clopotului, în 1963. O singură clipă din viaţa noastră vorbeşte prin graiul clopotului: clipa sfârşitului.
În vremea aceea eram preot la Cuşma, un sat minunat la poalele apusene ale Călimanilor. Cuşmenii sunt buni credincioşi, foarte sociabili şi uniţi ca degetele mâinii. Într-o dimineaţă de septembrie, frumoasă, ca o poruncă de sus, irezistibilă, fără nici o motivaţie, mi-a îndreptat paşii spre satul natal. Mă tot întrebam: cine măcheamă. Când am ajuns în sat, mi-a zburat gândul la Părintele Deac. De la primul consătean întâlnit am aflat că preotul e tot în suferinţă. După ce mi-am îmbrăţişat părinţii sărutându-le mâna, am plecat la casa parohială. Şi umbra părinţilor merită să fie sărutată. Uşa era deschisă şi părintele singur, parcă mă aştepta. Aţipise. Sărutându-i mâna, deschiseră ochii, aceiaşi ochi blânzi, părinteşti… şi lacrimile au făcut cărare între noi. Mi-a zis: “ Simion, te-am aşteptat!…îţi mulţumesc!” L-am cuprins în braţe şi pendula lui s-a şi oprit, alipinduşi fruntea de pieptul meu.
Douăzeci şi patru de preoţi l-au condus pe drumul cel msre pe acest preot în cădelniţa căruia focul sacru nu s-a stins niciodată. Au râurat în urma lui Amazoane de lacrmi…
Simion CRISTEA