PĂRINȚII –ALTARUL DRAGOSTEI

„Raiul unui copil este familia. Tot ea reprezintă pacea mamei și Împărăția Tatălui.”

Rolul unui părinte în viața copilului și a adultului de mai târziu este covârșitor, indiferent cât de greu poate fi în anumite momente. Chiar dacă înaintezi în vârstă, este atât de bine să știi că ești copilul cuiva, că cineva te iubește și te-a iubit mai mult decât oricine altcineva pe lumea aceasta. Profunzimea, adâncimea dragostei părinților pentru cei care le-au dat viață nu se poate măsura, căci este chiar cu mult peste preocuparea pentru viața în sine. „Dragostea unui părinte pentru copilul său este continuă și transcede durerea sufletească sau dezamăgirea.” (James E. Faust)
De multe ori, iubirea părintească ajunge să fie neîmpărtășită, chiar tragică, și asta ajungem să înțelegem doar când devenim și noi, la rândul nostru, părinți. Iubirea pentru copii depășește iubirea față de proprii părinți. Indiferent cât de departe suntem, fizic sau sufletește, părinții vor fi întotdeauna înlăuntrul nostru. Ei sunt asemenea lui Dumnezeu, pentru că vrei să-i știi tot timpul acolo, gata să te protejeze, iubindu-te neîncetat și necondiționat, privindu-te cu admirație și cu mândrie, iar tu poate vorbești cu ei doar când ai nevoie de ceva sau când ți se pare că lumea întreagă s-a întors cu spatele la tine.

Între părinte și copil, se întrupează o taină a darului. Cel ce face darul se întrupează oarecum în acel dar, iese din sinele său și pornește, cu dragoste, înspre celălalt. Cel care primește, făcându-i loc în viața și în sufletul său, nu mai este același. Căci va trebui să primească înăuntrul său atât darul, cât și dăruitorul. Pentru fiecare părinte, Dumnezeu este un dăruitor. Dacă omul nu conștientizează ce dar minunat este viața și nu știe nici Cine i l-a dat și de ce, atunci va privi cu greu și la viața celuilalt și nu va pricepe sensul existenței pe acest pământ și mai cu seamă, de dincolo.

Sacrificiu, jertfă și mai ales, dragoste nesfârșită. Asta este definiția părintelui. Nopți nedormite, griji interminabile, lacrimi de bucurie sau de dezamăgire, gânduri împărtășite sau nu....și lista ar putea continua. Părintele este precum un laborator de vise și apoi, de împliniri pentru copilul care, la început, se joacă de-a viața, apoi începe să viseze, după aceea învață să trăiască. Iar cei care l-au adus pe lume pășesc înainte, nivelează drumul, iau pietrele care l-ar putea împiedica, chiar se fac ei înșiși drum la picioarele fiilor dragi. Cu toate acestea și din păcate, la un moment dat, ei, părinții, aproape că nici nu mai contează, se fac parcă invizibili în ochii copilului de altădată. Ne încurcă, pe unii, ne stau în cale, nu încăpem de ei în mijloacele de transport...Ne sufoca cu amintirile lor, cu sfaturile, cu grijile lor permanente. Poate au răbdat umilințe, au făcut sacrificii peste măsură de mari pentru fericirea copiilor lor și acum nici nu mai știu dacă sunt aceștia cu adevărat fericiți, în tumultul zilelor în care nu se pot și nu se știu opri nici măcar o clipă să-i privească. Au ajuns precum niște umbre, dar sunt tot prezenți, sunt tot aici, lângă copilul lor, oferind ce le-a mai rămas: dragostea care „nu cade niciodată”. Sunt gata să-și îngrijească nepoții, atunci când sunt chemați să o facă, să facă totul pentru a le ușura și pe mai departe viața odraslelor lor. Își drămuiesc cum pot mai bine pensiile mult prea mici, își iau pumnul de pastile, bucuroși că e o zi în care nu dor atât de tare spatele sau picioarele....Printre pastile, frământări, mici cumpărături, se gândesc tot la copii: cum vor trăi, cum își vor crește la rândul lor copiii în lumea aceasta atât de opacă? Se uită la emisiunile de la TV, ca să nu piardă legătura cu lumea. Căci copiii nu au timp de ei, nu au timp de nimic, ba chiar îi mai și ceartă pe cei care așteaptă....și așteaptă vorba bună, mângâierea, ce de multe ori întârzie să vină...Ceea ce îi va trezi la realitate (pe copii-adulții de azi) este „marea trecere” a celor care i-au născut, momentul în care, oricât s-ar grăbi să ajungă în brațele mamei sau ale tatălui, doar alinarea din ceruri le va mai potoli dorul. Și atunci, ca un duș rece, vom avea fiecare revelația a „ceea ce am fost” și „ceea ce vom ajunge sau am ajuns”. Va rămâne dorul, va rămâne regretul, va rămâne dragostea pe care, din nefericire, am camuflat-o atât de tare într-un colț de suflet, crezând că totul este veșnic și că mai avem timp....

Așadar, prezentul este aici, lângă noi, și cât îi avem pe părinți, „pe pământ, nu în gând”, să ne bucurăm de lumina și iubirea lor vie, cu tot cu sfaturile de multe ori pisăloage, dar din inimă și din grijă curată, cu beteșugurile și mâinile lor tremurânde, care ne-au purtat și care ne-au mângâiat creștetul, iar prin calda lor mângâiere, L-au chemat pe Dumnezeu în viața și sufletul nostru.

REPETABILA POVARĂ
Adrian Păunescu
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
https://Versuri.ro/w/bdy1
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.