Patria – mereu generoasă cu fiii… nerecunoscători

În 26 decembrie ale acestui an se vor număra un secol de când s-a născut la Slatina, în a doua zi de Crăciun un fiu în familia avocatului Eugen Ionescu şi a lui Marie – Therese , născută Ipcar, cu cetăţenie franceză. Florin Manolescu spune că era evreică, fiica dramaturgului respingând aserţiunea şi declarând că era protestantă, lucru lipsit de relevanţă. Comemorând acest centenar, România, prin ambasadorulul său la UNESCO (Nicolae Manolescu) a propus celebrarea în întreaga lume a evenimentului, ca „Anul Eugen Ionesco”. Nu Franţa, pe care a socotit-o cu obstinaţie adevărata lui mamă şi patrie, ci ţara din Balcani, mai săracă, dar mai generoasă, iertând şi uitând afronturile vrea să-l cinstească iubitoare, fiindcă aşa e iubirea de mamă.

La vârsta de patru ani a copilului, familia avocatului Ionescu se mută în Franţa şi stă acolo până în 1924. Apare un divorţ de facto şi părintele-avocat Ionescu obţine custodia asupra celor doi copii, Eugen şi o soră, astfel că băiatul îşi va face studiile în ţară: Colegiul „Sfântul Sava” şi apoi la Colegiul naţional”Carol I” de la Craiova, unde îşi dă bacalaureatul.. Debutează cu poezii în „Bilete de papagal”a lui TudorArghezi(1928-1931),precum şi cu eseistică. După ce urmează la Facultatea de litere, îl aflăm profesor de limba franceză la Cernavodă, pe unde a trecut şi Mircea Eliade - copil, cu familia.

Obţine în 1938 o bursă şi pleacă în Franţa, fiind şi ataşat al guvernului Antonescu pe lângă guvernul francez fascist de la Vichy.

Prima piesă de teatru, „Cântăreaţa cheală” o va publica relativ tărziu, în 1950, fiind primită cu răceală depublic (reluată după o piesă: „Englezeşte fără profesor”)..Publică an de an piese, dar sălile de spectacol sunt goale, până foarte târziu, prin 1966 (avea 57 de ani), până când încetul cu încetul se formează un nucleu de admiratori ai teatrului absurdului. Şi deastă-dată, Franţa se vădeşte adepta oricăror idei, ca „patrie a libertăţii” de creaţie şi nu numai. Comicul, ca element de bază al teatrului său (personaje mecanice, limbaj aberant) n-a aflat admiratori (şi mai grav,spectatori) decât abia cu introducerea notelor tragice, cu „Setea şi foamea” şi ”Regele moare”(prezentate de teatrul „La comedie francaise”). Acestea desţelenesc destinului său de dramaturg. Gloria sa creşte apoi rapid, meteoric, astfel încât Academia Franţei îl primeşte în 1970 în rândurile ei (fotoliul nr. 6). Obsesia morţii- moartea gândirii, apoi a exprimării şi in cele din urmă individului -sunt motive şi teme cele ce l-au propulsat pe culmi de celebritate. Franţa a devenit adevărata sa patrie, sufleteşte mai de mult, dar acum îi repugnă şi public ideea de a fi socotit ca român fie şi la origine, deşi Micul Larousse spune răspicat: „Eugen Ionescu-dramaturg francez de origineromână…”

Fiica dramaturgului, Marie-France Ionesco se luptă azi, în virtutea drepturilor de moştenitoare pentru 70 de ani prevăzute de Convenţia de la Berna şi de Oficiul pentru Invenţii (OIMP) şi interzice orice reprezentare a pieselor tatălui său în ţara unde s-a născut. Şi aduce mărturii, care sunt îndestule. Abia Teatrul Odeon din Bucureşti, a primit autorizarea de a prezenta până anul viitor în iunie „Cinci piese scurte” de Eugen Ionesco. Numele ce i l-a dat părintele său lui Marie-France spune şi el îndestule .

„Într-adevăr, Ionescu s-a născut român, în România şi a scris româneşte în tinereţe- spune Marie-France, dar esenţialul operei dramatice, aceea care a marcat istoria teatrului european e scrisă în limba franceză, limba lui maternă. Dorinţa mea e de a respecta cât mai mult sentimentele lui E.I., dorinţa lui neînduplecată de a nu se lăsa recuperat denimic şi de nimeni. Deci nici de

România.” (şi totuşi,”copilăria”culturală nu face parte inexorabilă din scritori?)

Nici mărturisirile din „Jurnal”ale lui Eugen Ionescu, în 1937, nu spun altfel :

„Iată, m-am întors dela Paris. A fost magnific. Îmi dau seama dureros de limpede că plecând de acolo, m-am exilat. Eu sunt aici un exilat. Voiesc să exprim pur şi simplu ideea de disperare pe care mi-a făcut-o Bucureştiul, oraş despre care mama mi-a spus că e mai frumos decât Parisul. Mi-am jurat să nu trăiesc în acest oraş, nici în această ţară.”

„O jale fără margini mă cuprinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă în ţară…Limba franceză este prima mea limbă. Am învăţat să scriu şi să socotesc în franceză.Ceea ce m-a costat mai mut a fost mai curând contactul cu cultura românească.”

„N-am decât o singură patrie şi aceasta este Franţa, căci singura patrie este aceea a spiritului.”

Întrebat de Claude Bonnefoy despre influenţele culturii româneşti asupra sa, e bine să-l lăsăm singur să se exprime: „Există scriitori români foarte interesanţi. Un mare autor de teatru, care se numeşte Caragiale, dar Caragiale însuşi a fost influenţat de autori care m-au influenţat şi pe mine; Flaubert din „Dicţionar de idei primite de-a gata”, de Henry Monnier, de Labiche….mai există un scriitor al absurdului, un scriitor presuprarealist, care îmi plăcea: Urmuz şi el însuşi îi datora multe lui Jarry. Pe scurt, nimic din literatura română nu m-a influenţat cu adevărat.” (Lăsăm cititorului să constate singur contrazicerile.)

Probabil , Eugen Ionescu n-a avut parte de un mentor religios precum a avut parte Tudor Arghezi, care, plecând în Elveţia, a fost sfătuit: ”Chiar dacă nu te vei mai întoarce, patria să nu ţi-o uiţi niciodată.” Dacă n-o putem iubi ca pe o icoană sfântă şi căreia alţi-i duc un dor pustiitor, cuvine-se măcar să n-o urâm.