Poeți cu destine frânte prea devreme

Dicționarul-antologie „Pasărea cu clonț de rubin. Poezia clipei” (apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022, 533 pagini) are ca autori pe Dumitru Cerna și Aurel Podaru și este una din cele mai tulburătoare cărți de acest gen apărute până în prezent. De ce spun asta? Fiindcă volumul acesta cuprinde prezentarea vieții și operelor a 63 de poeți români care au trecut la cele veșnice la vârste premature, fiecare cu destinul său tragic, emblematic, iar opera lor a rămas suspendată de către nerăbdătoarea și neiertătoarea Doamnă cu Coasa, simbolul Morții, sau cum metaforic a numit-o Nicolae Labiș „pasărea cu colț de rubin”, înainte de a-și da duhul. Autorii au selectat și câteva din scrierile lor, la acestea adăugându-le referințe critice pentru a ne oferi o imagine sugestivă asupra creației acestor destine crude și nefericite, dar cu o matrice stilistică unică. Unii dintre ei, spirite meditative cu reflecții grave asupra condiției umane, conștiințe dramatice în necurmata luptă cu sine, mai mult sau mai puțin nonconformiști, au rămas aproape necunoscuți, fiindcă n-au apucat să se afirme, deși poemele publicate au demonstrat că au vocație lirică, având încă multe de oferit literaturii române, îmbogățind și modificând registrul liricii noastre, realul în ipostazele sale mitizante sau demitizante, cu un nou și autentic timbru. Alții, cum este de pildă Vasile Cârlova, se bucură de aprecieri critice favorabile, elogioase, rămânând pentru posteritate doar cu 5 poezii, e drept de certă valoare artistică. Vârsta limită a poeților incluși aici este 46 de ani (B. Fundoianu, Ioan Bran și Augustin Pop), unii, în scurta lor viață scriind la circumstanțele epocii trăite, cu nume afirmate și sclipiri de geniu, adevărate nădejdi literare, alții, la fel de sensibili și inspirați, cu spiritul într-o continuă căutare cu miză ontologică, dar mai necunoscuți, neajungând să-și dea întreaga măsură a posibilităților creatoare, neîmpăcați cu realitatea neîndurătoare ce și-a pus amprenta asupra vieții lor, pe care această carte, iată, îi face nemuritori prin creațiile rămase zălog timpului. Moartea lor, atât de timpurie, înainte de a-și da măsura talentului, este o reală pierdere pentru literatura română, chiar dacă unora nu li s-a dedicat nici măcar o jumătate de pagină în istoriile literare. Evoluțiile lor ar fi avut alte traiectorii și i-ar fi așezat pe o altă treaptă în ierarhia scrisul românesc, deși ierarhizarea este, după mine, un act banal și riscant.
Cum era și firesc, volumul se deschide cu Eminescu, cel care a viețuit doar 39 de ani, dar „în el se întâlnesc și se oglindesc ca-ntr-un Eden al contemplării, toți poeții români”, motiv pentru care, în fața operelor lui trebuie să ne dublăm solemnitatea cu decență și admirație, reculegându-ne cu pioșenie și făcând o sinceră reverență simbolică când îl citim și îi pomenim numele. Gândiți-vă cu cât s-ar fi îmbogățit cultura română dacă toate cele 27 de piese de teatru proiectate, unele aproape terminate, altele doar schițate, ar fi putut împodobi literatura noastră; el, vorba autorilor, „a ținut de frig și de foame” sufletelor românilor în vremurile cele mai grele, fiind „legătura noastră cu Dumnezeu”. El „este cel ce întremează, vindecă și împlinește prin iluminare, prin însoțire, cuvântul nostru poetic”, căci, zic Dumitru Cerna și Aurel Podaru, „poezia este, de fapt, pseudonimul rugăciunii”. Rezonanțe eminesciene vibrează în poezia multor poeți de seamă care au urmat după el, dar stau în sala de așteptare a aducerii aminte, fiindcă stările umane se pot exprima prin mai multe voci în spațiu uriaș al gândirii. Din opera sa, cei doi au selectat 11 poeme (cele mai multe): „Rugăciune”, „Odă (în metru clasic)”, „Răsai asupra mea…”, „Glossă”, „Cu mâne zilele-ți adaogi…”, „Dintre sute de catarge”, „Să fie sara-n asfințit”, „La steaua”, „Trecut-au anii…”, „Mai am un singur dor” și „Stelele-n cer”; la fel s-a procedat și cu ceilalți poeți.
Criteriul folosit de Dumitru Cerna și Aurel Podaru este cel cronologic, mulți stingându-se la vârstă fragedă, sub 30 de ani, iar fragmente din opera lor au fost cunoscute postum: Vasile Cârlova - 22, Alexandru Hrisoverghi – 26, Ion Catina – 23, Alexandru Sihleanu – 23, Iulia Hasdeu – 19, Ștefan Petică – 27, D. Iacobescu – 20, Oreste – 27, Ioan I. Ciorănescu – 21, Ion Moldoveanu – 26, Magda Isanos – 28, Nicolae Labiș - 21, Corneliu Popel – 28, Daniela Caurea – 26, Liviu Șanta – 22, Daniel T. Suciu – 20, Anta Raluca Buzinschi – 19, Francisc Doda – 26, Alexandru Mălin Tacu – 17, Ronald Gasparic – 21, Cosmin Oancea – 18, Ioana Viviana Michiu – 18, alții, peste aceste vârste, cu toții, creatori precoce, inconfundabili, spirite meditative, cultivate, rafinate, deseori superioare epocii lor, putând și ei ocupa un loc sigur și demn în panteonul liricii noastre, dacă ar fi trăit mai mult. La urma urmelor, să ne aducem aminte că poezia bună nu are vârstă. Totuși, oare cum ar fi arătat poezia românească, dacă ei, dar și ceilalți: Traian Demetrescu (mort la 42 de ani), Șt. O. Iosif (38), Panait Cerna (32), B. Fundoianu (46), Petru Aruștei (45), Virgil Mazilescu (42), Marius Robescu (42), Daniel Turcea (34), Augustin Pop (46), Aurel Dumitrașcu (35), Cristian Popescu (36), Iustin Panța (37) și mulți, mulți alții ar fi ajuns la senectute? Bolile incurabile (tuberculoză, leucemie), vremuri mai puțin favorabile pentru poezie, regimul aspru al închisorilor, execuții, ucideri, cruzimi, sinucideri, accidente, invalidități, catastrofe naturale (cutremurele), în timpul unei intervenții chirurgicale, septicemie sau pur și simplu dați dispăruți i-au făcut să se despartă prea repede de lumea aceasta efemeră, plină de nedreptăți și angoase.
Incontestabil, autorii acestui masiv volum au parcurs cu minuție și pasiune nu numai scrierile celor puși aici, ținând cont și de valoarea estetică și talentul fiecăruia, ci și ceea ce s-a scris despre ei de către marile condeie ale literaturii române, prezentate, bineînțeles, in brevis. Cuvintele lui Cezar Ivănescu despre unul din marii nedreptățiți ai sorții, Petru Aruștei, mă urmăresc și acum: „A murit Petru Aruștei, pictorul și poetul genial, incomparabil, mai luminat decât toți moldavii din generația noastră, mai filosof decât toți colegii noștri ajunși profesori universitari de filozofie, mai poet decât noi toți, ajunși literați de carieră, pictor cutremurător, unic în ultimele patru decenii de pictură românească, pătruns de gândul adânc, metafizic, unduind de tragism până la ultimul punct invizibil pe care mâna sa l-a scris pe hârtie. […] … în orice clipă a vieții mele, inclusiv când eu eram de-acum celebru, un scriitor de primă mărime în literatura română, părerea lui Petru Aruștei despre mine conta mai mult decât a întregii omeniri”. Sau ceea ce a scris Constantin Noica despre Daniel T. Suciu, mort în urma unui accident de circulație la 20 de ani: „S-a stins din viață, prin întâmplarea oarbă și câteodată sălbatic de crudă, un tânăr care făgăduia totul în cultura mare a zilei românești de mâine. Pierdusem un Labiș în poezie. Acum vom spune, citind numai paginile de față, am pierdut în Daniel T. Suciu un Pârvan posibil, un Eliade, sau pe cineva care ar fi fost, în orice specialitate, de formatul lor.// Nimic nu sună banal în scrisul lui Suciu (între 18 și 21 ani), iar câteva notații – toate remarcabile pentru vârsta lui – sunt în ele însele uimitor de reușite și de bine scrise. Dacă ne gândim întâi la Pârvan, este pentru că tânărul acesta vibrase el însuși în chip deosebit, cum se va vedea, în întâlnirea cu scrisul marelui și atât de alesului pe plan etic cărturar, iar de aceea deschidem lucrarea sa (întreagă alcătuită din notații inedite) prin comentariile sale la „Scrisorile” lui Seneca. Cum însă orice mare om de cultură sfârșește prin a fi un autodidact, îndemnăm pe cititorii tineri să vadă, în partea finală a notițelor cu numai ce știa Daniel Suciu la cei 20 de ani ai săi, dar și ce se pregătea sistematic să întreprindă”. Iată încă un motiv pentru care consider că tomul acesta poate fi folosit și ca instrument de lucru mai cu seamă la clasele de liceeni. În același timp, el poate fi socotit și un act de cinstire și de recunoștință morală față de moștenirea literară lăsată, mai mult sau mai puțin conturată în geografia noastră lirică.
Dacă vreți să vă vindecați de însingurare, melancolie sau tristețe, vă îndemn să citiți din acest dicționar-antologie măcar câte un autor pe zi și vă asigur că veți găsi în el balsamul potrivit pentru sufletul dumneavoastră.
Să mai spunem, în încheiere, că acest op apare cu sprijinul financiar oferit de S. C. MEGATITAN S. R. L. din Beclean, jud. Bistrița-Năsăud (manager IOAN BĂLAN), de omul de afaceri CRISTIAN RETEGAN, din Cluj-Napoca, și de dr. VASILE COCOI, medic stomatolog din Beclean, cărora autorii volumului de față le aduc cele mai calde mulțumiri și profundă recunoștință.