Poetului Aurel I. Borgovan

Născut dintr-o mamă foarte tânără, în perioada începerii celui de-al doilea Război Mondial, poetul Aurel Borgovan s-a dovedit de mic ca fiind înclinat înspre săvârşirea faptelor eroice spontane.

În volumul „Umorist fără voie” îl găsim într-o povestire „Prima aventură” plecând singur şi neaşteptat în picioare, la „primii paşi”, când, sub tentaţia foamei, ca manifestare a unei vitalităţi forte – se ridică din covată şi, luând o cratiţă cu lapte fierbinte în mânuţe, pleacă viteaz în necunoscut. Dar aventura se termină cum era de aşteptat cu o căzătură şi cu pieptul opărit de laptele fierbinte, fiind dovada certă a unui eroism spontan.

Lipsa tatălui, plecat pe front în timpul ocupaţiei maghiare, sileşte pe tânăra mamă la un trai greu, iar pe copil să crească cu dorul după un ocrotitor iubitor.

Alt episod tragic consemnat de autor, atunci când tatăl, dezertor din armata hortystă, e prins pe câmp, bătut crunt împreună cu soţia sa, care i-a ieşit în întâmpinare cu mâncare. Urmele palmelor primite şi de copil, care fiind de faţă a ţipat, îi scot scriitorului accente de revoltă acută împotriva ocupaţiei hortyste.

Dar viaţa decurge în mod neaşteptat, când după eliberarea Ardealului, copilul se descurcă foarte bine la şcoală, dovedindu-se a fi un viitor poet, mai ales după ce, aflând din revista „Convorbiri literare”, din rubrica pentru copii „Dorim să corespondăm”, că poetul Nicilae Labiş, pe atunci elev în liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, doreşte să ia legătura cu elevii mai mici şi talentaţi, pe loc îi scrie la Fălticeni şi se leagă o prietenie cu tentă literară foarte ispititoare pentru copilul A.B.

În vacanţă, fiind invitat de Nicu Labiş la Vatra Dornei, găseşte prilejul de a merge la stână la oile unui vecin care se aflau în Călimani, de unde coboară în fiecare duminică la Vatra Dornei, unde poetul se afla la o mătuşă de-a lui şi care-i trata pe mâncăcioşi cu „plăcinte cu poalele-n brâu”, o delicatesă care-l urmăreşte pe A.B. toată viaţa.

Alte impresii puternice sunt lăsate de întâlnirea cu Mihail Sadoveanu, cu ocazia excursiei pioniereşti la Doftana, apoi la Bucureşti, unde Nicolae Labiş îl prezintă marelui scriitor. Aceasta află din grupa copilului că i-a citit mare parte din opera literară şi-l sfătuieşte să continue cu scrierea poeziilor.

După ce înscrierea la Şcoala Pedagogică din Năsăud, unde dăduse examenul de admitere cu brio, eşuează prin faptul că liceul se desfiinţează, intră la şcoala medie tehnică horticolă, în secţia zootehnie, care neplăcându-i, reuşeşte să se transfere în anul următor la secţia pomicolă.

Dar ghinionul îl urmăreşte din nou, fiindcă prin anul II liceul se desfiinţează, fiind transformat în şcoală profesională. Singura cale era să se ducă la Şcoala de maiştri horticoli din Fălticeni, mai ales că acolo fuseseră găzduiţi şi Creangă, Sadoveanu, Nicu Gane şi Nicolae Labiş.

După terminarea acestei şcoli avu fericirea de a-şi termina calificarea la facultatea de profil din Iaşi.

Din timpul petrecut în aceste şcoli îi rămân în minte multe întâmplări pline de savoare, povestite cu haz sau durere în pagini pline de farmec.

Pe parcursul povestirii, firul epic revenind şi acasă, autorul găseşte prilej să sublinieze câteva din neregulile regimului socialist, care la comanda partidului sileşte pe săteni să adopte în agricultură tehnici şi termeni nepropice zonelor submontane, cu o climă mai răcoroasă, ceea ce duce la compromiterea recoltei. În acest context ne trece în revistă şi obiceiuri împământenite în satul Şieuţ, se opreşte asupra unor personaje conturând portrete uneori chiar satirice, A.B. fiind un mare spirit critic. Scene pline de umor găsim când ne descrie povestea ospăţului animalelor din gospodăria unui fruntaş, atunci când în lipsa acestuia, un slugă care era prostul satului, toarnă din neştiinţă două găleţi de ţuică proaspăt scoasă de la cazan, în loc de apă vitelor, provocând o mahmureală generală în lumea animalelor şi a păsărilor de curte.

A.B. are o povestire fluentă, iscată sub influenţa omului vârstnic aflat în momentul dulcilor amintiri ale tinereţii, din care se relevă nostalgia după oameni şi locurile ţinuturilor natale.

Autorul adoptă procedeul povestirii în fragmente scurte puse pe seama unor întâmplări ocazionale, ceea ce face lectura mai uşoară, dar în ansamblu reuşeşte să dea o imagine a viaţii şi atmosferei de epocă, cu frământările, durerile şi bucuriile oamenilor trecuţi prin istoria unor vremuri adânc frământate de răsturnări de regim, războaie etc., care cer locuitorilor ţării mereu găsirea de noi mijloace de supravieţuire şi de acomodare la mediul nou creat.

În final, volumul se încheie cu descrierea ocaziilor în care autorul îşi lansează ca poet, de data aceasta şi ca scriitor memorialist, cărţile, aducându-ne în faţă şi unele articole critice scrise de scriitori competenţi ai domeniului.

Povestea vieţii autorului se întrerupe, lăsându-se loc pentru a se înţelege că ea va urma.

Întâlnirea, în anul trecut cu „Dulcea Bucovină” a fost un mare prilej de a-şi reface amintirile despre prietenia sa cu Nicolae Labiş şi cu mătuşa sa din Vatra Dornei, unde a gustat prima dată din „plăcintele cu poale în brâu”, ceea ce i-a creat o imagine pozitivă asupra vieţii din bătrâna Moldovă.

Ca şi din alte peregrinări prin lume, A.B. ne dă şi informaţii istorice asupra unor aşezăminte sociale, ceea ce dovedeşte interesul său pentru istoria şi cultura Bucovinei, Moldovei, vatră trainică de vieţuire a poporului român.

O carte plină de nostalgia vieţii trecute, dar şi cu accente tragice sau ilare, care fac lectura atractivă.

În introducerea pe care i-o face autorul volumului de faţă ne spune: „Odată ce am devenit „Umorist fără voie” (…) Nu pot decât să-i mulţumesc creatorului Dumnezeu”.