Pompei Cocean: Bistriţa-Năsăud, un judeţ binecuvântat

Geografia, ca ştiinţă a spaţiului, induce tuturor celor care vor să-i pătrundă înţelesurile, înainte de orice, o matrice ierarhizată a perceperii acestuia. Ȋncepând cu arealul de mici dimensiuni al locului natal – veritabilă entitate celulară, aidoma ,,particulei lui Dumnezeu” din ştiinţele fizice, de la care începe totul şi pe care se sprijină în edificarea sa întregul existenţial – şi până la aplombul desfăşurării largi a contextului teritorial naţional. Având intercalate, de regulă, două trepte intermediare, cea a ,,ţării” sau ,,ţinutului” în care locul respectiv se circumscrie şi cea a provinciei geografico-istorice de care el aparţine. Spre exemplificare imediată, pentru un investigator al ,,celor patru învelişuri terestre”, cum este definit frecvent domeniul ştiinţei geografice, născut în bazinul superior al Văii Ilişua, holarhia menţionată are următoarea arhitectură: Târlişua – ,,Ţara Năsăudului” – Transilvania – România. Nivelul secundar, cel al ,,ţării” sau ,,ţinutului”, este asimilat frecvent, din motive operaţionale multiple, cu unitatea administrativ-teritorială care le include, în cazul de faţă judeţul Bistriţa-Năsăud.

Toate cele patru trepte ale desfăşurării spaţiului alcătuiesc, printr-o acţiune continuă de decantare şi sublimare secular desfăşurată, o construcţie spirituală inedită, ce include totatâtea verigi ale unui lanţ al condiţionărilor fundamentale, cu  care individul şi comunitatea se autoidentifică, dând consistenţă şi trăinicie unui conglomerat de stări, de viziuni şi aspiraţii ale periplului prin viaţă specific fiecăruia în parte.

            Într-o atare ambianţă a abordării faptelor, există două izvoare consacrate ale binecuvântării unui loc şi, prin extrapolare dimensională, a unui teritoriu, şi anume natura-mamă şi creativitatea fiinţei umane. Genetic, ele se deosebesc în chip frapant, inconfundabil, fiecare actor avându-şi modul său particular de exprimare şi etalare a ,,produsului finit”, fiecare artizan afişând propriile sale înfăptuiri, cu totul deosebite în comparaţie cu celelalte. Ori ceva similar acestora, ce conferă o valoare adăugată greu de estimat lucrurilor, faptelor, viziunilor. Dar certă şi omniprezentă.

Ȋn judeţul Bistriţa-Năsăud peisajul natural s-a întrecut pe sine, nu atât în varietatea şi amploarea elementelor sale constituente, ci a armoniei desăvârşite şi echilibrului subtil, rafinat, instaurat între ele.

Astfel, natura îşi împleteşte jerba de minuni cizelând, ca nimeni alta, în mii şi mii de ani, forme şi structuri, împletind şi despletind beteala albastră a râurilor şi lacurilor ori adunând cu migala şi chiverniseala numai de ea ştiute comorile din sipetele munţilor. Înveşmântând colinele şi văile în hlamida policromă a pajiştilor iar munţii în covorul reavăn şi de nepătruns al pădurilor. Pajişti împestriţate de curcubeul din privirile ielelor, aidoma celor din ,,Grădina Zânelor”, înflorită pe custurile abrupte şi grohotele mişcătoare – pavăză de neatins ! – de sub vârful Arcerului. Păduri în care foşnetul frunzelor reverberează încă mugetul bourilor şi zimbrilor de odinioară, topicul văii Zîmbriţa confirmându-le prezenţa nu numai în Munţii Bârgăului, unde acum două secole şi jumătate a fost doborât ultimul exemplar, ci şi la poalele Ţibleşului. Codrii unde sălăşluia năstruşnica Fată a Pădurii, spaima flăcăilor tomnatici din basmele bunicilor.

            Omul, la rândul său, în succesiunea fără număr a generaţiilor, lasă urme, îşi pune amprenta asupra locurilor prin înfăptuirile sale, veritabile pietre de hotar care marchează timpul şi spaţiul, cele două entităţi existenţiale în cuprinsul cărora îşi înscrie, ca individ şi comunitate, invariabil, destinul. Urme fosforescente care înmagazinează deopotrivă în vatra lor arzândă, viziuni şi aspiraţii, zbatere şi neodihnă,  inspiraţie şi creativitate.

            Aşadar, cine priveşte harta judeţului observă cu uşurinţă amfiteatrul impunător pe care Culmea Breaza, munţii Ţibleşului, Rodnei, Bârgăului şi Călimani îl înalţă, printr-o ramă de piscuri, culmi şi creste, în părţile Septentrionului, aidoma unui scut în calea vânturilor reci venite dinspre miazănoapte. Treptele lui coboară armonic spre sud, prin nenumăratele măguri şi ,,picioare” (,,pe-un picior de plai/pe-o gură de rai”... !), contraforturi prelungi, amintind de edificiile gotice, pe care turnurile şi crenelurile munţilor se sprijină în semeţia lor trufaşă. Un intermezzo morfologic al fâşiilor de interferenţă dintre munte şi dealuri care dă trăinicie întregului şi atenuează contactele tranşante pe care, în alte locuri, tumultul erelor geologice, prăbuşirile şi înălţările, faliile şi încreţirile stratelor de rocă le-au transpus şi scrijelit în fizionomia peisajului.

            Totul îndreptându-se spre cea mai extinsă parte a teritoriului, uşor vălurită în unduirea ei molcomă, cea a Podişului Someşan, nume generic şi genetic totodată, Someşul Mare şi afluenţii săi fiind artizanii sculptării lui în plan major dar şi al morfologiei de detaliu. Odisee morfogenetică responsabilă de apariţia fastuoaselor chei ale Văii Repedea (12 km lungime) şi  Bistriţei Ardelene (9 km), precum şi a defileurile spectaculoase ale Rebrei, Parvei şi Anieşului. Sculptor meticulous, căruia nu i-au scăpat nicidecum detaliile, arabescurile, în care se înscriu custurile miniaturile ale Masivului de sare de la Sărăţel, conurile minuscule ale vulcanilor noroioşi (,,glodurile”) de la Monor ori păpuşile coafate de la Domneşti.

            Darurile naturii nu ar fi fost poate depline dacă frumuseţilor pământului nu li s-ar fi adăugat cele ale subpământului. În calcarele Munţilor Rodnei, cariul fluid al apelor a modelat în timp geologic palate subterane decorate cu anthodite (corole de gips filamentos, dispuse în cele mai inedite tipare), stalactite, stalagmite, cristalictite sau coloane. Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor, multă vreme deţinând recordul de profunzime al grotelor din România cu cei -415 m ai săi, relevă un labirint de galerii şi săli de peste 16,5 km lungime numite Galeria Kilometru, a Belgienilor, ,,Şapte sute”, Sala de Mese, Amfiteatru etc. Ea comunică, doar hidrografic, pe căi inaccesibile speologilor, cu peştera-aven Jgheabul lui Zalion (4 513 m lungime), loc ideal pentru speoturismul de aventură. Între cele 38 perle endocarstice ale judeţului se înscriu însă şi Grota Zânelor (4 269 m) sau Baia lui Schneider  (500 m) ambele cu valenţe turistice pe care se poate conta într-o eventuală amenajare de profil.

            În ceea ce priveşte reţeaua de ape, imaginaţi-vă un mănunchi fluid al cărui licăr albastru irizează în lumină sub contraforturile stâncoase ale amfiteatrului amintit pentru a se aduna apoi, prin albii meandrate, tăiate în coapsa versanţilor, spre drenul magistral someşan. Albii din ce în ce mai largi şi mai mănoase în care, din aval spre amonte, s-au cuibărit de-a lungul veacurilor satele, înşiruite dinspre ,,jos” spre ,,sus”, aşa cum multe dintre topice o exprimă.

            Judeţul Bistriţa-Năsăud n-are ieşire la mare, neajuns pe care l-a suplinit, cu modestie triumfală, prin luciul lacului Colibiţa în care, în zilele senine, se răsfrâng, tăcute, piscurile vulcanice ale Călimanilor. Cu oglinda limpede a lacurilor glaciare rodnene sau cea misterioară a ,,tăului fără fund” de la Cetăţele. Elveţia şi Ungaria, ţări europene eminamente continentale, şi-au transformat, prin amenajări adecvate, lacurile Leman, Bodensee sau Balaton în autentice ,,mări interioare”, cu ghirlande de staţiuni, cu navigaţie de agrement şi fâşii înguste de plajă, asaltate în antotimpul estival. De ce oare, bistriţenii nu le-ar urma exemplul cu lacurile lor ?.

            Dar ceea ce are mai de preţ judeţul se ascunde în bolboroseala izvoarelor minerale din bazinul Ilvelor ori a borcuturilor de la Sângeorz Băi, Anieş, Fiad ori Târlişua. Ape tămăduitoare, a căror punere în valoare conform cerinţelor turismului internaţional actual ar aduce locurilor un suflu de prosperitate în plus.

            Binecuvântare înseamnă şi solul fertil, cu păşuni, fâneţe şi culturi mănoase, cu păduri umbroase, nesfârşite. Ori geodele munţilor amintiţi căptuşite cu conglomerate complexe din care mijesc, irizante, şi aurul, şi cuprul, şi argintul.

            Aşa cum încă din primele rânduri o exprimam, a doua cale magistrală de ,,sfinţire a locului” este cea datorată oamenilor săi. Care nu poate fi desprinsă şi detaşată de durata ,,lucrării”, polenul harului antropic adunându-se picătură cu picătură în fagurii înfăptuirilor sale de-a lungul secolelor, al mileniilor. Dispuse temporal, asemeni unei salbe aurite, din neolitic până azi, aşa cum cele 769 situri incluse în patrimoniul naţional o dovedesc fără tăgadă. Situri răspândite îndeosebi în regiunea de podiş şi ,,câmpie” transilvană, dar şi la Agrieş, sub brâna muntoasă a Ţibleşului, fapt ilustrat de toporul neolitic şi bronzurile descrise de  Gheorghe Marinescu în studiile sale.  Că teritoriul judeţului a fost intens populat în antichitate ne-o dovedesc nu numai castrele romane ale limesului nordic al imperiului, de la Ilişua, Orheiu Bistriţei şi Livezile, ce-l segmentează axial, dar şi turnurile de observare a mişcărilor ,,barbarilor” implantate mult mai adânc în teritoriu (Dobric, Sita, Zagra, Salva, Budac etc.).

            Nu este de prisos, credem, în a menţiona aici, inclusiv ca exemplu de ancestrală sacralizare, opinia lui N. Densuşanu referitoare la topicul masivului Ţibleş, venit, aşa cum relata Augustin Pădureanu în Monografia comunei Târlişua, pe filiera mitologică a zeiţei frigiene Cibele. ,,Tridentul andezitic” al munţilor în cauză, cum îl defineam într-o referinţă anterioară, domină detaşat, cu peste 1 000 metri,  aidoma unui superb loc de belvedere, relieful limitrof. Cu creasta sa pleşuvă, dar accesibilă, ce poate fi admirată, atât cât privirea fiinţei umane îşi permite să scruteze depărtările, din toate colţurile Depresiunii Transilvaniei, dar şi dinspre părţile maramureşene, el pare a fi fost acel loc prielnic manifestărilor iniţiatice dacice, moştenite, ca nedei, de strănepoţii lor din ,,ţările” Maramureşului, Lăpuşului şi Năsăudului. Dealtfel, în copilărie, auzeam frecvent relatări ale ciobanilor din Târlişua despre cum s-au întâlnit, pe creasta Ţibleşului, şi au stat de vorbă cu păstorii din Dragomireşti, Săcel ori Groşii Ţibleşului. Reminiscenţe arhaice, ascunse în visteriile memoriei colective, ale periplului sacru de odinioară ? Cine ştie, putem doar bănui, cine ştie ?!

Aura unui loc se încarcă nemijlocit cu sacralitate atunci când locuitorii lui îşi asumă jertfa supremă. Ȋn numele libertăţii şi dreptăţii, al unor idealuri luminoase. Dintre care n-au lipsit apărarea limbii şi religiei străbune ori dreptul la învăţătură. Nu ştiu câte dintre judeţele ţării, oricum puţine, îşi pot adăuga în panoplia de valori spirituale martiri pe care biserica neamului să-i fi aşezat printre sfinţii săi. Bistriţa-Năsăud este, cu certitudine, unul dintre ele. Prin cei patru sfinţi năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, martirizaţi la 12 noiembrie 1763 la ,,Mocirla” din Salva, localităţile lor de baştină, Ţara Năsăudului şi judeţul care o integrează, conservându-i în denumire topicul, s-au cununat cu eternitatea. Dacă adăugăm şi Gledinul Sfântului Pahomie avem o salbă de locuri alese, unde flacăra spiritului sfânt arde perpetuu în candela sufletului.

Profană, dar perpetuă şi ea, este faima adusă Ţării Năsăudului şi, implicit, judeţului, de academicienii săi. Cele 22 personalităţi cu locul de baştină aici sau care şi-au purtat paşii prin aceste ţinuturi, mari cărturari, teologi şi oameni de ştiinţă precum Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Miron Cristea, Florian Porcius sau Tiberiu Morariu le conferă aura fosforescentă a focurilor vii. Concurenţa acerbă cu ţinutul Mărginimii Sibiului, unde reputatul geolog Mircea Săndulescu enumera, într-o discuţie de suflet avută cu el pe tema dată, nu mai puţin de 23 membrii ai Academiei Române (din care, desigur, făcea şi el parte !), între care Octavian Goga, Onisifor Ghibu şi Ioan Lupaş nu poate să nu nască întrebarea firească, de ce în aceste două extremităţi ale Transilvaniei creuzetul spiritual a fost mai efervescent ca niciunde? Unul dintre răspunsuri – pentru că la o analiză mai atentă pot fi mai multe – se leagă de emanciparea socială a românilor în perioada existenţei celor două regimente de graniţă, de la Năsăud şi Orlat, unde, pe fondul unei organizări administrative riguroase şi eficiente, copiii românilor au avut calea deschisă spre lumina nepieritoare a cărţilor. Pruncii şi nepoţii ,,cătanelor negre” (ah, sumanele cernite urzite din lână mioarelor de fetele năsăudene !) care, cu neînfricare, i-au ţinut piept ,,micului caporal” în zorii gloriei sale nepieritoare. Silindu-l să-i laude în ordinul de zi al bătăliei înverşunate de la podul Arcole.

Din altă perspectivă, mai prozaică, nu rareori binecuvântarea este înţeleasă ca îndestulare, ca atributul unui tărâm de-a avea ,,de toate”. Or, într-o lume globalistă fascinată de mistere, aura stranie a unui loc se dovedeşte o resursă binefăcătoare, turismul de senzaţii tari integrându-l fără reticenţă în atracţiile sale.

            Este ceea ce imaginaţia terifiantă a lui Bram Stoker, adăpată fecund din fântâna nesecată a basmelor cu strigoi şi vârcolaci de care folclorul nostru nu duce lipsă, a făcut din ,,Borgo Pass”, proiectând Transilvania, Bistriţa şi ţinutul Bârgăului în conştiinţa universală.

Etc., etc.

Desigur, în această succintă prezentare n-au putut fi reliefate toate atuurile unui colţ inedit de ţară, care îl fac nu numai atractiv, ci îi conferă şanse sigure devenirii în perspectivă. Încheiem cu o concluzie care, aidoma unui liant inextricabil, aşează în prim plan legătura dintre un spaţiu geografic şi cei care-l animă şi însufleţesc. Conform acestuia, ataşamentul dintre om şi loc nu poate fi imaginat, ca durabilitate, complexitate şi creativitate fără transcederea în spirit şi asumarea totală a valorilor locului. Naturale şi antropice deopotrivă. De aici până la autoidentificarea individului şi comunităţii cu vatra strămoşească nu-i o cale lungă. Şi nici până la binecuvântarea  pământului pe care întreaga lor existenţă se sprijină. Judeţul Bistriţa-Năsăud poate fi un reper în această privinţă.