Pompei Ştefănescu pe calea undelor

Domnul Pompei Ştefănescu a purtat un interesant şi inedit dialog la Radio Someş cu jurnalistul şi scriitorul Menuţ Maximinian, care a jucat rolul amfitrionului. A fost un dialog de suflet, o intrare uşoară în amintiri, s-a purtat o nostalgie pe colţ de zâmbet şi s-a descoperit acel farmec suav al unor vremuri trecute. Menuţ a purtat interviul subtil, liniştit, la ceas de seară, iar domnul Ştefănescu a intrat „în lacrima timpului” elegant şi cu o oarecare voluptate a gândurilor.
În 1940 domnul Ştefănescu s-a născut la Şintereag, care-i este drag, însă „Tot Cociu mă leagă mai mult, acolo, în 1962, am venit după absolvirea facultăţii de filologie de la Cluj şi am stat doi ani, acolo am găsit oameni adevăraţi. Spectacolele le făceam voluntar, veneam şi cu căruţele, mai târziu când oamenii vedeau microbuzul cu dungă roşie, însemna că venise cultura şi toţi veneau la căminul cultural.”
Menuţ îl invită pe fostul şef al culturii judeţului nostru să-şi aleagă un interpret de muzică populară şi dânsul se opreşte asupra marii doamne a cântecului nord ardelenesc, Valeria Peter Predescu, cu care a colaborat mult timp. După care Menuţ face o remarcă de bun simţ, „Un om este cu atât mai mare cu cât stă de vorbă cu fiecare în parte, nu umblă cu nasul pe sus”.
Părinţii domnului Ştefănescu erau învăţători, tata devenind ulterior profesor prin absolvirea Conservatorului de la Iaşi. Tatăl devine şef al secţiei învăţământ al raionului Beclean şi apoi este concentrat ca sublocotenent de vânători de munte. În 1940 familia pleacă în regat unde stă cinci ani după care revine la Şintereag în 1945. A moştenit de la tatăl său scrisul, „tata picta nu scria”. Tata a fost învăţător la Valea Vinului, preda la patru clase, iar mama a fost învăţătoare la Şintereag şi a murit în 1964. „Eu n-am văzut un copil căruia să-i fie frică de dascăl, nici un copil n-a fost bătut, nici eu n-am fost, noi ne jucam făcând pe caii.”
Domnul Ştefănescu, după ce a terminat patru clase la Şintereag, a urmat clasele cinci-şapte la Şieu Odorhei, cale de şase kilometri de satul natal, făcea naveta pe jos, trecea vadul cu papucii în mână, avea un ghiozdan de carton şi nu s-a plâns niciodată. A dat admitere la Năsăud pentru clasa a opta, la 14 ani, iar lucrarea sa „Viaţa ţărănimii oglindită în ochii scriitorilor noştri” a fost afişată zile întregi la gazeta de perete a cadrelor didactice a liceului. A absolvit liceul ca şef de promoţie. S-a dus singur la concursul de la facultatea de filologie de la Cluj, au fost cinci pe loc, a intrat din prima.
Urmează o mică pauză şi o ascultăm pe Cornelia Ardelean Archiudean, o altă bună colaboratoare a dânsului.
Mai bine de zece ani domnul Pompei Ştefănescu a condus destinele culturii judeţului Bistriţa-Năsăud. Spectacolele se făceau cu cor, grup vocal, piese de teatru, solişti vocali, venea şi la două noaptea de la repetiţiile de la cor.
Domnul Ştefănescu are soţie, asistentă cultură fizică medicală, un băiat inginer, căsătorit şi o nepoţică scumpă, Mihaela, în clasa a cincea, aceştia s-au stabilit de câteva luni în Germania.
Domnul Ştefănescu mi-a oferit cartea sa „Poveste adevărată (File dintr-un jurnal incomplet)” pe care am început s-o parcurg, voi reveni asupra ei.
Şi uite aşa a trecut ora cu amintiri de la Radio Someş, a trecut parcă prea repede, am fost purtaţi prin imaginile timpului de atunci, vremuri de altădată şi m-am simţit liniştit şi uşor resemnat, parcă mult prea repede punem anii pe umerii noştri. Ce bine ar fi fost să mai avem vârsta lui Menuţ!