Povestea înrămată de Podaru

Zilele trecute am primit o cutie cu cărţi pentru a le dona unei fundaţii pentru copii. Făcând o selecţie am avut surpriza să descopăr “O fotografie veche, înrămată”, cartea de debut a scriitorului Aurel Podaru. Volumul de proze scurte, apărut la Editura Dacia în anul 1994 este, după părerea mea, una dintre cele mai frumoase scrieri care îşi au obârşia în lumea satului transilvan. Aurel Podaru, născut la Tritenii de Sus a debutat în Astra, cu povestirea Caii (1968). După primul volum de proză scurtă au urmat Exerciţii la microfon, interviuri, 1996; Chef cu terorişti, microroman, 2000; Proasta de Claudia, proză scurtă, 2004, Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Beclean, schiţă monografică, 2002; Teodor Murăşanu, un poet care a trăit demult (coord.), 1998; Amintiri despre Pavel Dan (în colab. cu Ion Buzaşi), 2003; La Beclean pe Someş, cândva..., antologie (coord.), 2004; Anotimpul cailor, antologie (coordonator), 2006; Carnetele de la Beclean, edit. (6 vol.) 2001-2006 etc. Personal din toate acestea am avut ocazia de a cunoaşte Carnetele şi antologia Gării din Beclean, celelalte cărţi neajungând la mine. M-am bucurat să-l cunosc însă, în aceste zile, pe Podaru, prin prisma primei lui cărţi. Scrisă curat, frumos, fără grija stilizării absurde, fără împopoţonări artificiale. O carte frumoasă, cu un text clar, pătrunzător, care este însoţit de grafica semnată de Răzvan Tenie Brădean. Am citit cartea pe nerăsuflate, într-o duminică de vară, prin întâmplările relatate apropiindu-mă mai mult de Podaru. M-am descoperit pe mine, în satul natal, poveştile relatate de autor fiind un adevărat altar ridicat ţăranului român. Interesant, cartea nu începe cu întâmplările copilăriei, ci cu un episod tulburător al Revoluţiei-„L-am văzut pe primul căzând”, în care sunt surprinse scene ale revoltei poporului, într-un adevărat drum al Golgotei. Un Crăciun trist, readus în atenţia noastră de scriitor printr-o proză unde este bine conturat personajul colectiv: Leru-i ler, Crăciunul ninge/ Pe asfalt cu flori şi sânge”. După acest flash revoluţionar suntem purtaţi într-o lume mai liniştită, a basmelor cu cai. Şi, precum în poveştile ardeleneşti, capul răpciugos prinde putere, prin grija tatălui, pe care tânărul povestitor nu îl va înţelege niciodată pentru aldămaşul acesta. Calul bun este înlocuit cu cel slab, poate tocmai în ideea însănătoşirii acestuia întru bucuria sufletului. Apoi „cireşul din faţa casei”, care stâmpără setea pentru bunătăţi, sădit de moşul mamei, tema străinului, bine integrată. De fapt, Aurel Podaru are talentul descrierii detaliilor, a contrastelor, a biruinţei luminii. „Ca într-un vis, ca într-o poveste”surprinde latura filologică a tânărului povestitor, preocupat de lectura din poezii precum cea a predecesorului din satul natal, Pavel Dan, şi grija părinţilor pentru aşezarea fânului în căpiţa. Precum în Moromeţii lui Marin Preda, unde Nicolae avea preocupări şcolare. Şi apoi, povestea pământului, precum în „Ion” a lui Rebreanu, tema existenţială relatată de badea gavrilă, nemulţumit că ginerele vinde zestrea fetei. Din când în când, în vatra pământului, apar anumite „Semne”, babele din uliţa mare, adunate în şezătoare în amiaza mare, la fel de guralive ca peste tot, vorbind de ploaia care nu se mai arată de 40 de zile. Podaru are grijă de fiecare punct din relatare, personajele sporindu-şi imaginea spre palpabil, prin cuvinte bine strunite. Aşa apare în peisaj moşul Gavriş, cel cu barbă albă, un adevărat prezicător, de care se ferea toată lumea, pentru că ceea ce spunea el se adeverea. Aşa se face că în ziua mare apocalipsa veni pe pământ, fulgerele trosnesc la un pas de babele noastre, iar scena se termină cu un cal alb, graţios, precum bătrânul spunea. O proză în care realul se amestecă cu fantasticul, graniţa fiind estompată de dibăcia scriitorului. „Fântâna lui Burbulea” este graniţa între două hotare, al viilor şi al morţilor, după ani de zile în care moartea făcea ravagii neaşteptate la Zoreni, luând fulgerător oameni care nu erau rânduiţi a pleca, în sfârşit se anunţa o moarte „normală”, de bătrâneţe, a lui badea Macarie. Însă lucrurile capătă altă întorsătură, bătrânul fiind atras, prin chemare, într-o zonă a trăirilor la limită, precum în „Moara cu noroc” a lui Slavici. După ce lecturăm proza în care tânărul recrut primeşte „Plicul” oficial de chemare la oaste, după ce asistăm la un întreg ceremonial de pregătire, spre luarea aminte a celor care azi nu mai ştiu ce e armata, descoperim „Martorul”, care face ca moartea să fie comică. O luptă a trăirilor hilare, unde mortul este subiect de circ, unde până şi fulgii devin asistenţii crimei petrecute pe gheţuş. Apoi episodul cu vaca de lapte, animal sacru în gospodăria ţărănească, dătător de hrană, descris prin ochii ţăranilor, Podarul intitulându-şi simplu proza „Când vaca stă să fete”. Pentru că acesta este subiectul, nu e nevoie de metafore pentru un lucru care se doreşte păstrat în vatra autenticului. Descoperim apoi portretul impunător al celui înrămat în casa iubitei, care urmăreşte dincolo de oglinda tabloului fiecare mişcare, trecem un pic prin lapoviţa de pe peronul Gării, împreună cu impegatul, pentru a ajunge la malul mării, de unde transmite salutări lăudăroase într-o scrisoare domnişoara entuziasmată de soarele albastrului azur. Volumul se încheie cu două proze de dragoste în care abundă lirismul, trăirile fiind atât de puternice încât emană adevărate izbucniri ale cordului. Aurel Podaru blitzează o lume netrucată, sănătoasă, puternică, cartea fiind apreciată şi de critica de specialitate: „Lumea povestirilor lui Aurel Podaru este satul ardelean din chiar inima podişului (O fotografie veche, înrămată – n.n.). E adevărat, câteva din personajele sale, şi nu cele mai lipsite de interes, trăiaesc la oraş sau sunt intelectuali (…). Dar şi aceştia sunt nedesprinşi de matricea rurală, au ezitarea celor ce calcă pe un sol într-o privinţă străin. Astfel că un parfum frust pe un pământ reavăn se insinuează discret în fiecare povestire, indiferent de locul acţiunii. E, de fapt, amintirea reziduală, reminiscenţa încă neabsorbită, fotografia aproape ştearsă ce s-a imprimat în memorie”, spune în Prefaţă Radu Mareş. Când toată lumea îl analizează pe Podaru după marile lui romane, eu m-am oprit la o proză de o simplitate deconcertantă în care şi ideile, şi cuvintele se impun ele însăşi, fără a fi nevoie de traduceri. Citind cartea am avut senzaţia unei revelaţii, a trăirii efective a lucrurilor, ceea ce rar se întâlneşte în ziua de azi. Am descoperit un scriitor adevărat, fără gânduri filosofale, ci cu gânduri reale, un om care a scris din suflet, fiind însăşi lumea lui prezentată în faţa marelui public. Pentru aceasta, mă ridic în picioare la finalul reprezentaţiei şi aplaud, aşa cum rar o fac, şi-i mulţumesc prietenului meu că mi-a adus acea cutie cu cărţi. Altfel nu-l descopeream pe Podaru cel dintru începuturi…