Pr. Prof. Dr. ADRIAN CHERHAŢ, inspector de Religie: În copilărie nu aveam nici vocaţie, nici dorinţă şi nici vreun îndemn ca să ajung preot

Interviu cu Pr. Prof. Dr. ADRIAN CHERHAŢ, inspector de Religie la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud

 

 

Părintele Adrian Cherhaţ s-a născut în 1976 la Bistrița, a copilărit la Matei și Sîntioana, unde a urmat primele opt clase, după care a studiat la Seminarul Teologic Ortodox şi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. După absolvire, în 2000, profesor de religie la Colegiu Naţional „Petru Rareş” din Beclean, iar în prezent, inspector pentru disciplina Religie la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud. A fost hirotonit întru preot, în anul 2009, pe seama Parohiei Ortodoxe Beclean III, unde se află în construcţie Biserica „Sfânta Parascheva”, iar în toamna acestui an şi-a susţinut, în cadrul facultăţii pomenite mai sus, teza de doctorat cu titlul Ethosul misionar ortodox, care a fost apreciată de comisie cu cel mai înalt calificativ: „Excelent”. „Summa cum laude”, după vechea denumire, care, tradusă  în româneşte, înseamnă: „Cu toate laudele”. Dar, despre acestea vom vorbi mai pe larg în cadrul interviului ce urmează, pe care Părintele Inspector l-a acceptat cu toată amabilitatea.

- Părinte Inspector, ştim că proveniţi dintr-o familie de preot, că sunteţi şi Dvs. preot, că la biserică aţi fost dus, nu mă îndoiesc, din fragedă pruncie, cum se zice. Sunt aproape convins că nu vă mai amintiţi de prima dvs. participare la Liturghie şi, de aceea, vă întreb: Care este prima amintire legată de acest eveniment şi  cam câţi anişori aveaţi atunci? Concret, ce vă mai amintiţi?

- Primele amintiri legate de participarea la slujbele de la biserică sunt parte din imaginea idilică a copilăriei mele petrecută în comuna Matei, în mijlocul comunității de acolo. Îmi amintesc doar faptul că prezența la biserică era o rânduială a vieții de duminică din care nu înțelegeam mare lucru; îl vedeam pe tatăl meu înveșmântat precum un împărat din cărțile de povești, oamenii adunați acolo cu o atitudine foarte sobră și liniștită, persoanele pictate pe pereții locașului care priveau cu blândețe, dar și cu exigență; toate acestea îmi dădeau impresia că ceea ce se petrece acolo era cel mai serios și semnificativ lucru din viața noastră. Cu toate acestea, programul slujbei de duminica se suprapunea peste programul TV foarte îndrăgit de noi, de mine și de fratele meu, „Lumea copiilor”, cu serialele de atunci, pe care nu doream să le pierdem. Așa se face că adeseori, cu complicitatea mamei, participam la prima parte a slujbei, după care ne retrăgeam tacit și mergeam acasă pentru emisiunea preferată, fără ca tata să bănuiască ceva. Toate acestea și multe altele, precum naveta cu bicicleta sau pe jos la școala din Corvinești începând cu clasa a V-a, sunt mărgăritarele care au dat o frumusețe unică copilăriei mele petrecută la Matei și rămasă veșnic în amintirile mele ca o adiere de fericire la care mă întorc din când în când cu gândul.

- Când v-aţi gândit pentru prima dată că aţi putea urma învăţământul teologic, ca să deveniţi preot?  Alegerea acestei profesiuni, frumoasă şi deloc uşoară, preoţia, s-a produs datorită unui imbold interior sau aţi ales această cale sfătuit de părinţi sau de altcineva?

- N-a fost nici una, nici alta. De fapt cred că în copilărie nu aveam nici vocație, nici dorință și nici vreun îndemn ca să ajung preot. Îmi plăceau filmele polițiste și istorice, atâtea câte erau pe atunci, iar visurile mele de viitor se legau de eroii salvatori ai lumii și ai oamenilor care făceau adevărate isprăvi de vitejie. Apoi, crescând, m-am îndrăgostit de natură, iar la școală pe lângă istorie și geografie, învățam cu drag la botanică și zoologie. Așa se face că în ultimele clase de gimnaziu eram hotărât să urmez un liceu silvic, visând să ajung pădurar sau silvicultor. Cu toate că am crescut într-o familie în care credința religioasă era pe primul loc, iar tata era preot, nu am fost „îndoctrinat”, cum spun unii astăzi, sau format într-o religiozitate impusă, ci am primit o educație a bunului simț complexă, liberă și integră. Părinții mei nici măcar nu au încercat să mă convingă să urmez calea preoției și cred că această libertate a determinat din plin evoluția mea ulterioară. Momentul s-a petrecut pe când eram în clasa a VIII-a, când mă pregăteam pentru examenul de admitere, și profesorul de matematică m-a certat că am învățat la istorie și nu am rezolvat destule exerciții la algebră. Istoria era disciplina mea preferată și învățam cu mare interes, chiar dacă nu era pentru examen. Deși am fost destul de bun la matematică, după acest „incident” mi-a scăzut interesul și nu mai eram preocupat de aceasta, fiind hotărât să merg la o școală unde nu se cerea la admitere matematică. Exact atunci mi-a căzut în mână revista „Renașterea” unde era programa de admitere la seminarul teologic și am văzut că nu era nevoie la examen de matematică, ci de istorie. Am considerat aceasta un semn și m-am decis să merg la seminar. A fost într-adevăr lucrarea lui Dumnezeu, pentru că deși erau foarte puține locuri și foarte mulți concurenți am intrat printre ultimii și a început o nouă etapă în viața mea.

- După ce aţi intrat la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj, regăsindu-vă dintr-o dată singur într-un oraş atât de mare, străin într-o lume cu totul diferită de cea de acasă, într-un sat în care vă cunoştea toată lumea, nu v-a bântuit, măcar pentru o clipă, gândul,să abandonaţi şcoala respectivă şi să vă întoarceţi pe meleagurile copilăriei? Cum a fost acomodarea într-un oraş necunoscut, ostil satului şi adolescentului de-atunci?

- A fost foarte greu la început; mi-era dor de casă, de părinți, nu cunoșteam pe nimeni, dar eram hotărât și îmi doream să pătrund în universul teologiei creștine, înțelegând treptat multe din aspectele credinței pe care le trăiam în familie. Am prins gustul teologiei și mi-am dat seama în scurtă vreme că era exact ceea ce mi se potrivea gândirii și firii mele. Vedeam vechile pasiuni ca fiind atât de simple și limitate ca semnificație și eram acum de-a dreptul fascinat de studiul teologiei, care mi se arăta ca un domeniu de maximă importanță pentru viață și în lumina căreia totul avea un sens. Iar Clujul m-a atras prin spiritul lui specific și m-am acomodat foarte repede.

- Ce amintiri v-au rămas din această perioadă?

- O, foarte multe și cele mai frumoase… Mi-aduc aminte cu drag de profesorii din seminar: Nicu Dumitrașcu, Horea Petrea, Ioan Roman, Traian Pânzaru, Dumitru Boca, Petru Stanciu, Dorin Micu, Vasile Pop, Mirel Șpan, Marius Picu, George Celsie, Emilia Stanciu, Monica Neaga, Lucia Aniței, Dorin Ielciu, duhovnicul Virgil Man și pedagogul nostru Ioan Ardelean. Au fost cinci ani de vis cu viață de internat, unde eram aproape toți colegii, cu program foarte strict și supravegheați de pedagog, dar și cu micile năzbâtii și întâmplări hazlii. Era încă vremea când seminarul avea un statut semi-monahal cu program de rugăciune seara și dimineața, sâmbăta și duminica, program de meditație și de organizare internă în fiecare zi, când nu puteam ieși în oraș decât o zi pe săptămână, iar acasă mergeam o dată la o lună și jumătate. Cred că pentru a rememora amintirile din seminar aș avea nevoie de câteva zile bune.

- A urmat facultatea. Ce amintiri păstraţi din această perioadă, poate cea mai frumoasă din viaţa omului care trece printr-o astfel de şcoală.A dumneavoastră cum a fost? V-aţi ales un model dintre profesorii din facultate?

- Să știți că pentru mine perioada seminarului a fost cea mai frumoasă. În facultate, deși eram aceeași colegi, n-a mai fost la fel. Eram mai liberi și mai împrăștiați. Apoi bazele teologiei le-am pus în seminar, iar la facultate disciplinele se repetau, chiar dacă într-o formă mai profundă. Am prins actuala generație de profesori, care atunci erau la început, și de la fiecare am învățat câte ceva. Am admirat erudiția părintelui decan Ioan Ică, la Dogmatică, elocința părintelui Ioan Chirilă, la Vechiul Testament, exigența părintelui Stelian Tofană, la Noul Testament, acuratețea părintelui Valer Bel, la Misiologie, deschiderea părintelui Ioan-Vasile Leb, la Istoria Bisericească Universală, naturalețea părintelui Alexandru Moraru, la Istoria Bisericii Ortodoxe, profunzimea părintelui Ioan Bizău, la Liturgică și Pastorală, tonusul și eleganța părintelui Vasile Stanciu, la Muzică, abordarea inedită a părintelui Patriciu Vlaicu, la Drept canonic, blândețea duhovnicilor noștri Gheorghe Șanta și Dorel Man, pentru a aminti doar pe cei mai cunoscuți. Într-un mod mai deosebit am fost apropiat de Preasfințitul Irineu, actualul arhiepiscop de la Alba-Iulia, care ne preda Morala și mi-a fost îndrumător la licență, și am fost profund impresionat de părintele Ioan I. Ică jr., care era un savant în domeniul Teologiei și arăta în aceeași măsură o modestie și o apropiere de noi ieșită din comun la cursurile de Istoria religiilor, adevărate conferințe unde participau și studenți de la alte facultăți.

- Sunt plăcut surprins, Părinte-inspector, să constat uşurinţa cu care, dintr-o “trăsătură de penel”, cum se zice, reuşiţi să scoateţi în evidenţă nuanţa “de bază”, ca să spunem aşa, a fiecărui portret pe care-l schiţaţi. Se vede că fiecare professor v-a marcat, într-un fel sau altul, destinul. Fiecare a contribuit, într-un fel sau altul,la formarea profilului dvs. moral şi professional. Pentru că şi dvs. aţi ştiut ce să “împrumutaţi” de la fiecare professor. Dar să revenim. După absolvirea facultăţii, aţi venit la Beclean, de data aceasta acasă, pentru a preda elevilor Religia.

- Da, în vara anului 2000, când am terminat facultatea, am devenit profesor de Religie la Colegiul Național „Petru Rareș” din Beclean, chiar în anul în care tata a venit preot la Parohia Beclean I. În fapt, întâmplător, zic eu, omenește gândind, am ajuns și profesor. Dorința mea era să fiu preot, dar conjunctura de atunci m-a determinat să intru în sistemul de învățământ, deși nu mi-am dorit. Până la urmă am făcut masteratul în acel an după facultate și în următorul am devenit profesor titular aici la Beclean. M-am regăsit în această postură, care cred și acum că mi se potrivește, și determinat de câțiva factori și mai multe dezamăgiri, la un moment dat am renunțat la ideea de a mai fi preot. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat în voia mea și mi-a dovedit încă o dată relativismul gândirii și a planurilor omenești. Întâlnirea cu duhovnicul meu, părintele Teofil Roman de la catedrala din Cluj, pe atunci la mănăstirea Salva, mi-a reactivat interesul pentru preoție, spunându-mi doar atât: să nu renunț la dorința de a fi preot, ci să aștept chemarea lui Dumnezeu, pentru că Biserica are nevoie de preoți buni, chemați de Dumnezeu. M-a pătruns adânc la suflet acest cuvânt și când s-a înființat parohia cu clauză misionară Beclean III am participat la concurs, fiind numit în această slujire de Înaltpreasfințitul Bartolomeu, în 2009, cu misiunea de a construi biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Am fost hirotonit în același an de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel de către Preasfințitul Irineu la Sebiș, iar pentru că nu eram retribuit ca preot mi s-a îngăduit să rămân profesor titular la liceul din Beclean. Până la urmă, dacă ştii să cauți sincer și nu ții cu îndârjire la planurile tale, Dumnezeu te îndrumă spre ceea ce îți este potrivit și la tot adevărul.

 - Concret, ce înseamnă să predai Religia unor elevi de liceu?

- Este mare răspundere și multă atenție în munca desfășurată cu tinerii de liceu, care nu mai sunt dispuși întotdeauna să primească de-a gata învățăturile religioase, așa cum se întâmplă la cei mai mici. Din această cauză trebuie să argumentezi continuu interdisciplinar orice noțiune sau dogmă creștină, expunând și problematizând mereu temele predate. Apoi, trebuie să-i asculți cu interes și seriozitate, cu răbdare și înțelegere, pentru că sunt sinceri în nemulțumirile și revoltele lor mai mici sau mai mari și, mai ales, să le răspunzi pe înțelesul și în limbajul lor. Dacă nu intri ca profesor în logica și sistemul lor de gândire și nu le răspunzi explicit la diversele probleme reclamate de vârsta lor adolescentină o să devină absolut dezinteresați de valorile și viața creștină. Aceste condiții sunt valabile și în cazul preoților în parohie, care în zilele noastre sunt chemați tot mai mult să lucreze cu tinerii, și nu se pot împlini fără o pregătire continuă și actuală.

- Ce părere aveţi despre ideea, vehiculată în cercuri mai înalte, ca religia să devină un obiect de studiu facultativ? Ce ar avea de pierdut/câştigat elevul?

- De câștigat nimic, de pierdut mult! Ceea ce nu înțeleg cârcotașii și contestatarii orei de Religie și, mai ales, ceea ce ar trebui să înțeleagă foarte bine profesorii de Religie, este că ora de la clasă nu este același lucru cu cateheza de la biserică. La clasă lucrezi cu persoane care poate doar aici aud de viața creștină, de Dumnezeu, de valorile credinței, adică oameni fără o credință clară. De aceea, cei care predăm religia trebuie să fim precum apostolii, adică să prezentăm cât mai clar și explicit adevărul și valorile credinței creștine pentru ca cei care ne ascultă să decidă în mod liber și în deplină cunoștință de cauză dacă vor crede sau nu. Credința este decizia personală a fiecăruia și nu poate fi impusă sau indusă fără voia celui în cauză. De aceea, prin predarea Religiei nu se poate face îndoctrinare sau ideologizare pentru că Dumnezeu este garantul libertății de conștiință și vrea ca toți să cunoască adevărul pentru ca fiecare persoană să poată decide ce este bine în viața sa. Adică, oricât ar suna de ciudat, Dumnezeu ne vrea liber-cugetători, adică să gândim serios asupra adevărului descoperindu-l și să decidem responsabil asumându-l. Dacă religia ar deveni facultativă, mulți ar fi privați de un segment cultural important al cunoașterii umane și nu ar mai putea lua decizii în cunoștință reală. Ar fi limitați în gândire și încorsetați ideologic în luarea deciziilor. Așa se întâmplă cu cei dezinteresați de viața religioasă sau cu cei care contestă prezența religiei în societate, care nu știu aproape nimic despre aceasta, ci vorbesc după ureche cu opinii deformate sau din imaginarul lor foarte bogat. De regulă, ceea ce descriu ei ca fiind religia, într-o ignoranță profundă, nu are nici o legătură cu religia în sine, cu Dumnezeu și cu Evanghelia creștină. Dezinteresul conduce spre o incultură crasă și omul poate fi manipulat mai ușor, iar aceasta mă duce cu gândul că poate ofensiva împotriva Religiei ca disciplină școlară este organizată și provocată interesat de anumite categorii și organizații care doresc putere și control asupra omului și a societății.

- Din câte ştiu, la iniţiativa şi cu binecuvântarea Î.P.S Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, aţi ajuns la Inspectoratul Judeţean Şcolar, pe probleme de religie. După o experienţă dobândită la catedră în Colegiul Naţional „Petru Rareş” Beclean, o şcoală cu vechi tradiţii şi cu rezultate remarcabile, de-a lungul anilor, în învăţământ. Ce a însemnat pentru dvs. această numire?

- Tot o întâmplare sau, mai bine zis, o direcționare de la Dumnezeu. Nu mi-am dorit niciodată această funcție, am refuzat-o de câteva ori, dar în momentul când m-a chemat Înaltpreasfințitul Andrei și m-a îndemnat să primesc această slujire, mi-am asumat-o ca ascultare și mă străduiesc s-o îndeplinesc cu tot devotamentul și cu toată priceperea mea. Nu o doresc nici acum și nu o socotesc ca fiind o realizare deosebită. Tot la catedră și la amvon cred că este lucrarea și statutul care pot însuma marile realizări personale și profesionale. De aceea, dacă mi s-ar cere, aș putea renunța în orice moment fără regrete și resentimente la funcția de inspector școlar, deși, vă asigur, că o îndeplinesc cu cea mai mare responsabilitate instituțională și cu profundă conștiință creștină și națională.

 - În toamna acestui an aţi devenit „doctor în ştiinţe teologice”. Ce ne puteţi spune despre acest eveniment din viaţa dvs? Ce înseamnă el pentru preotul, profesorul şi, nu în ultimul rând, inspectorul şcolar Adrian Cherhaţ?

- Doctoratul în Teologie, urmat în decurs de 7 ani, este o încununare a studiilor și cercetărilor mele în domeniul acesta al credinței și spiritualității creștine ortodoxe. Așa cum am menționat, credința mea nu este doar moștenită din familie, ci este mai ales dobândită în urma studiilor făcute în seminar și facultate la modul cel mai sincer și liber. Am avut și eu nedumeririle, dezamăgirile și revoltele mele în domeniul vieții religioase, dar am căutat și am aflat, pe cât este cu putință omului, lumină și înțelegere. Cuvintele lui Hristos: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7) sunt emblematice în acest sens. Credința adevărată este cea asumată liber prin cercetare și convingere personală și nu cea susținută fără minte din inerție. Dictonul „crede și nu cerceta” nu este deloc în spiritul Evangheliei și n-are nici o legătură cu mărturia creștină. De aceea, creștinul este sau ar trebui să fie un om cu vederi largi și cuprinzătoare, interesat de cercetările științei și de valorile culturale ale umanității. Să știți că un creștin poate deveni un bun om de știință, utilizând toate elementele noilor tehnologii cu mare conștiință și responsabilitate, pentru că el vede și înțelege mai mult decât ceea ce este vizibil; se bucură și de ceea ce este material, dar și de ceea ce este spiritual; are puterea discernământului de a se disocia de păcatul care înrobește și a asuma virtutea care dă libertate. Aceasta înseamnă a avea vederi largi și a fi fără prejudecăți, nicidecum a socoti păcatul ca ceva firesc și uman, fără să-i înțelegi urmările. Din nefericire, omul fără credință are înțelegeri foarte limitate și nu este în stare să vadă dincolo de materie; și chiar dacă o face este haotic și superstițios. Un teolog rus contemporan, părintele Andrei Kuraev, în cartea Ce a adus creștinismul lumii, subliniază că învățătura lui Hristos a eliberat universul de superstițiile și magia păgânismului, deschizând omenirii calea cercetării științifice. Viața creștină trebuie redescoperită și promovată după coordonate accesibile omului de astăzi. Știința nu este contrară deloc religiei creștine, căci ceea ce descoperă ea prin cercetare și studiu, religia mărturisește prin revelație și trăire. Este clar că aceste aspecte trebuie cunoscute și asumate atât de credincioși, cât și de cei autonumiți atei, dar mai ales de cei indiferenți și pasivi. Creștinismul ortodox înseamnă viață normală și naturală, este firea omului, cum spunea Rafael Noica, iar faptul că unii îl asociază cu manifestări medievale mă face și să râd și să mă întristez de câtă incultură și ignoranță poate avea omul modern, care se pretinde civilizat. Spre aceasta mă obligă titlul academic de doctor acordat de Universitatea din Cluj, de a mărturisi în lume adevăratul creștinism, așa cum a fost lăsat de Hristos și propovăduit de Biserică, cultivând în primul rând la nivel personal smerenia, buna cuviință, „foamea de dreptate” și capacitatea de jertfă pentru semeni și pentru țară, iar acest tip de educație să aducă oamenilor buna cunoaștere și buna rânduială a vieții.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5