Pr. Radu Liviu Roșu: Încrederea - antidotul pentru grijile, tristețea și neliniștile sufletești
În primul și primul rând este necesar să facem o distincție clară între încredere și stima de sine. În timp ce majoritatea oamenilor consideră că stima de sine și încrederea în sine sunt două denumiri ale aceluiași concept, specialiștii în domeniu sugerează existența unei diferențe în definiții.
Specialiștii definesc “încrederea în sine” ca fiind nivelul ridicat de certitudine al persoanei în raport cu propriile abilități, capacități și judecăți. Aici discutăm despre încrederea persoanei în potențialul său de a face față provocărilor zilnice .
Încrederea în sine se referă la încrederea unei persoane în sine, în capacitatea sa de a face față provocărilor, de a rezolva problemele și de a „lua lumea în piept” cu succes. Este o senzație interioară de putere pentru îndeplinirea propriilor dorințe.
Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele reale pe care o persoană le-a trăit și care îi permit sa prezică rezultatele la care se așteaptă în viitor. Este influențată de doi factori: nevoia de viziune și eliminarea fricilor care stau în calea progresului.
De asemenea, când avem încredere în capacitățile noastre, ne vom simțiți mai energizați și mai motivați spre a ne atinge obiectivele. Încrederea în sine se axează pe performanțele viitoare, cu rădăcini în experiențele și performanțele anterioare, referindu-se la percepția noastră generală în legătură cu potențialul pe care îl stăpânim.
E de la sine înțeles că încrederea de sine deschide multe uși. E una dintre calitățile indispensabile unei vieți frumoase, nu numai pentru că denotă curaj, responsabilitate și impune respect în fața celorlalți, ci și pentru că te întărește spiritual.
Unii o stăpânesc destul de bine, alții mai au de lucrat. Diferența dintre aceste persoane e, în mare parte, felul în care gândesc. Cei încrezători elimină automat gânduri precum ”Nu sunt suficient de...”, înlocuindu-le cu ”Știu că sunt capabil de...”.
Există totuși o diferență fină între încrederea de sine și egotism (preocupare exagerată pentru propria persoană), care trebuie descoperită la momentul potrivit, pentru a nu ne induce singuri în eroare.
Depistarea diferenței și evitarea unei impresii proaste se poate face printr-o mai bună cunoaștere de sine și apreciere a propriilor abilități. Dacă nu o depistăm începe să ne saboteze. Ne face să devenim aroganți și deluzorii. Putem păcăli oamenii să ne creadă, arătând cât de încrezători suntem, însă nu va dura prea mult până vom da cu nasul de asfalt.
Ne sabotează pentru că ne ține captivi în bula noastră optimistă, nu suntem atenți la feedback-ul pe care-l primim din jur si nu mai creștem spiritual. Încrederea de sine se bazează pe ceea ce știi și poți face, în timp ce egotismul este bazat pe ceea ce ai vrea să știi și să poți face.
În timp ce este foarte important să dezvoltăm o încredere de sine sănătoasă, aceasta trebuie să fie fondată pe aspecte reale, deci să fim complet conștienți de noi înșine. Este foarte important să identificăm unde ne situăm acum și ce arii am vrea să dezvoltăm.
Când percepem realitatea în adevăratul sens al cuvântului, conștientizăm aspectele pe care le stăpânim și cele unde ne putem îmbunătăți. Astfel, vom afla afla într-o continuă dezvoltare sănătoasă.
Dintr-o perspectivă mai puțin pozitivă, alte cercetări au demonstrat că un nivel înalt al încrederii în sine nu duce întotdeauna la rezultate pozitive. Încrederea în sine a crescut constant în ultimii 50 de ani. Odată cu aceasta, au crescut ratele narcisismul și așteptărilor nerealiste.
De-a lungul anilor, s-a considerat că o imagine de sine pozitivă este cheia unei vieți fericite și de succes. Astfel, s-a născut epoca educației asupra conceptului de stimei de sine.
Aici putem identifica un dezechilibru în dezvoltarea unei persoane. În cazul în care un copil a fost educat să se concentreze doar pe trăsăturile sale pozitive, fiind protejat de către părinți în fața eșecurilor și realității capacităților sale, micuțul poate dezvolta: un nivel scăzut de motivație, senzația de insuficiență și un comportament neorientat spre obiective, din teama de eșec, sau o percepție greșită a sinelui, care poate rezulta în narcisism. Deși stima de sine este extrem de importantă în viața unui copil, se recomandă crearea unui echilibru.
Când vorbim de tipuri de încredere avem în vedere trei categorii: încrederea în sine, încrederea în oameni și încrederea în Dumnezeu.
Despre încrederea în sine am vorbit în cele de mai sus și am observat importanța ei în viața personală și nu numai. În ce privește încrederea în oameni, ea reprezintă suportul pe care se construiește relația noastră cu cei din jur. Încrederea se câștigă greu și se pierde repede.
Pentru mulți oameni, Încrederea e ca vremea de afară - schimbătoare. Adică, acum e soare, voie bună, explozie de încredere, apoi brusc se înnorează și plouă cu grindină și vorbe. Apoi iar iese soarele.
Când judecăm un om și îi acordăm încrederea, cred că ar trebui să ținem cont de tot ce a făcut omul acela. Dacă ne interesează în mod special, n-avem decât să facem cercetări, și apoi să deschidem gura. Mă rog, se pare că deschisul gurii, pentru unii e așa, o necesitate.
Viața de zi cu zi, stresul cotidian, propriile experiențe de viață și temerile pe care le avem pot să ne determine să nu avem încredere în cei din jur. Problemele apar atunci când neîncrederea devine parte din viața noastră și ne lovim de ea, zi de zi, în diverse relații.
Aparent ne simțim mai bine atunci când nu-i investim cu încredere pe cei cu care interacționăm, fără să ne dăm seama că, pe termen lung, ne poate afecta viața socială. În spatele neîncrederii pe care o manifestăm față de cei din jur, de cele mai multe ori se ascunde neîncrederea în propria persoană.
Suntem tentați să credem că nu este vorba de neîcredrea în noi, ci mai degrabă ne este teamă să nu fim răniți. O altă explicație ar putea fi aceea că dorința de a deține controlul este mai mare decât nevoia de a investi cu încredere pe cei din jur.
În ziua în care învățăm să avem încredere în cei din jur, de fapt, conștientizăm că suntem suficienți de puternici, încât să facem față eventualelor dezamăgiri și suficient de ancorați în realitate, cât să fim autentici și spontani, cât să nu fim nevoiți să deținem mereu controlul.
Neîncrederea pe care o manifestăm, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, ajunge să ne deterioreze relațiile cu familia, cu prietenii și chiar cu colegii de muncă. Această deteriorare se poate manifesta prin senzația că suntem bârfiți, că cineva ne vrea răul, că suntem priviți ca și cum nu suntem suficienți sau chiar că nu suntem demni să fim iubiți.
Compasiunea, iertarea și acceptarea ne deschid și ne permit să învățăm cum să ne construim încrederea în propria persoană și, mai apoi, să dezvoltăm această încredere și în relația cu cei din jur. Dacă ne cunoaștem și mai apoi ne acceptăm limitările fără a ne lupta cu propria persoană, putem învăța să comunicăm ceea ce știm și ceea nu știm să facem, despre ce putem și ce nu putem face.
Poate cel mai dificil pas este să ne iertăm pentru ce știm că puteam să facem mai bine, pentru lipsa de tact și pentru ce stârnim în cei din jur.
Este nevoie să avem încredere în cei cu care interacționăm, în primul rând pentru a transmite indirect mesajul că avem, înainte de orice, încredere în propria persoană, apoi pentru a nu ne izola, pentru a avea o igienă emoțională corectă și astfel sa trăim fără resentimente. Oamenii nu sunt făcuți să trăiască singuri, izolați.
Ceea ce plantăm zi de zi în mintea noastră, ajungem să culegem în relația cu cei din jur, în timp. Ori dacă zi de zi avem neîncredere în cei din jur și îi considerăm insuficienți, cel mai probabil asta este ce o să primim de la viață. Nu sună bine, dar adevărul este că nu putem să primim ceva ce nu știm să oferim. În viață, când oferi de fapt primești! Oferi respect… primești respect. Oferi afecțiune… primești afecțiune. Oferi încredere… ești investit cu încredere.
Încrederea e o valoare pe care o subestimăm, de multe ori. Și considerăm că trebuie să existe, fără să facem ceva deosebit. De cele mai multe ori, așteptăm ca cel de lângă noi să construiască încrederea în relație: partenerul de cuplu, șeful, prietenii, colegii.
Adevărul este că încrederea începe mereu cu mine: cu intențiile, cu atitudinea, cu modul în care interacționez. Cu felul în care sunt aproape de mine, de emoțiile și de nevoile mele, de sufletul meu. Cu încrederea mea în mine.
Mare lucru este să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu! Oamenii își fac planuri și încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, fără să asculte care este voia lui Dumnezeu și fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet.
Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu, așa încât să se lase pe sine cu desăvârșire în mâinile Sale, se va chinui. Nu ajunge credința în Dumnezeu, ci este nevoie și de încredere în Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui.
De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea omenească și după ce sunt dezamăgiți de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoarece aceasta este singura mângâiere adevărată.
Creștinul crede și se încredințează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, și atunci vede limpede cum mâna lui Dumnezeu îl mântuiește. Așa cum spune Apostolul Pavel, credința este să credem în cele nevăzute, nu doar simplu în cele ce se văd. Atunci când ne încredințăm viitorul nostru lui Hristos, Îl obligăm să ne ajute.
Încredințarea desăvârșită în mâinile lui Dumnezeu are drept mamă credința, prin care omul se poate ruga tainic și poate primi și roadele nădejdii. Aceasta este o rugăciune neîncetată și aduce ajutoare dumnezeiești în ceasul în care trebuie.
De exemplu: Pescuirea minunată este o pildă despre luptă și încredere.
Poate că Petru și însoțitorii săi au crezut că Iisus, după ce va termina de vorbit, se va reîntoarce la țărm și va pleca pe drumul său. În schimb, El s-a întors spre ei și le-a cerut să își reia lucrul pe care erau gata să îl oprească pentru acea zi.
Simon Petru a avut acea măreție în suflet de care avea nevoie pentru a trece peste oboseală și a răspunde: Stăpâne, toată noaptea ne-am trudit, dar n-am prins nimic. Însă, la cuvântul Tău, voi arunca năvoadele. Știm cum se termină povestea – cu năvoade pline de pește.
Domnul folosește toate acestea pentru a le da – totodată și nouă – o importantă lecție spirituală: nu putem realiza nimic fără Dumnezeu. Fără El, încercările noastre vor aduce numai extenuare, tensiune, descurajare și dorința de a renunța. Fără Dumnezeu vom încerca să ne păcălim pe noi înșine, dând vina pe împrejurări pentru lipsa noastră de rezultate. Fără Dumnezeu, vom fi copleșiți de un sentiment de zădărnicie. Însă, cu El, răsplata este uriașă.
Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!
Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!
Citiţi şi:
- Pr. Radu Liviu Roșu: Stresul–componenta inevitabilă a vieții?
- Pr. Roșu Radu Liviu: ”Îmi pare rău” – insuficient uneori
- Părintele Florin Nalaţ, Parva: Mă bucur și sufăr împreună cu credincioșii mei. Ca preot să te oferi ca exemplu cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu credința
- Pr. Vasile Beni: Despre Timp, An şi despre Noi
- OCUPAȚI ȘI PREOCUPAȚI: Meditația PS Claudiu la Duminica a III-a după Rusalii
Adaugă comentariu nou