Proba sfârșitului

   ,,E evident, tot mai mult,

că drumurile mele

  nu mai ascultă de geometria interioară.”.

  (Ion Pop - ,,Drumul drept”)

În poeziile din volumul ,,Proba focului” (Editura ,,Limes”, 2023), al universitarului Ion Pop (critic și istoric literar, eseist, publicist, traducător, membru corespondent al Academiei Române), sentimentul sfârșitului și al morții ineluctabile, este predominant: ,,E evident, tot mai mult,/că drumurile mele/nu mai ascultă de geometria interioară.”.../ ,,Sângele/își face de cap, ori, prea devreme,/se duce, obosit, la culcare.” (,,Drumul drept”).

Starea de apus existențial, ,,satisfacție/a unei înfrângeri victorioase:” (,,Un examen”), este precedată de o acută însingurare: ,,De ce această foarte lentă singurătate,/ca și cum s-ar plimba pe strada din fața casei mele/supraveghindu-mă mereu, ca un polițist răbdător,” (,,De ce?”); ,,acum, când sunt minunat de singur,” (,,E mare lucru”); ,,Și m-am simțit dintr-o dată/ singur, singur./Ca și cum aș fi înghițit o hieroglifă/sau o cruce.” (,,Moment”). Poetul își compară singurătatea lui cu aceea a ,,unui măr roș/uitat, printre crengi, toamna,” (,,Surprize”). Merele culese reprezentând prietenii ,,dispăruți” (,,Rețeta”)

Semnele sfârșitului sunt descifrate în lumea exterioară, în înfățișarea sa, acestea influențând pe cea interioară: ,,numai eu simt cum se descojește ceva/zi de zi, oră de oră,” (,,De ce?”); ,,dungile/ de pe obraji, din jurul ochilor,/de pe frunte,-”, ,,se adâncesc” (,,În oglindă”); ,,Poate că mâna ta a-nceput/să nu mai fie a ta.” (,,Ce tot vorbești”). Poetul este un izolat (,,Când...”), atribuie alte conotații unor fapte obișnuite ale vieții. Noaptea este sinonimă cu sfârșitul: ,,Iar acum înserarea pătrunde-n mine,” (,,Da, așa e”). Îi e frică a se uita în oglindă: ,,în toamna galbenă/și mi-e frică puțin/ să mă privesc în oglindă,” (,,Cad ochii”).  Provocarea exterioară a fricii, devine una interioară: ,,Da, mă chiar tem uneori,/și mi-e de pe-acum rușine,/de acel prea puțin demn/moment de slăbiciune.” (,,Proba focului”).

Retrospectiva destinului său creator îi aduce aminte de avântul tinereții, el i-a oferit șansa unei autocunoașteri profunde: ,,În urmă cu vreo șase decenii/mai credeam că sunt Cineva,/apoi, mai citind niște cărți, am aflat/că eu este altcineva.” (,,Cineva, altcineva”). Descumpănirea îl domină pe poet: ,,Acum, nu mai sunt prea sigur/nici de numele meu,” (,,Cineva, altcineva”). Nu este indiferent nici de posteritatea lui: ,,Acum sunt sigur că voi muri, dar nu e deloc sigur/că voi și dispărea.” (,,Acum sunt sigur”). Redescoperirea de sine se face în jurul unor constante ale felului său de a fi: ,,Cum ai trecut, prin ani, de la unul la altul,/ba chiar de la tine/la Altcineva!/Rămânând cam același,” (,,Cum ai trecut”).

Cât de mulțumit este poetul de parcursul său creator, i-a favorizat acesta o altă atitudine în fața morții? sau aceasta i-a asigurat doar  ,,o amânare”, a clipei când va deveni și el un ,,punct” (,,Citind mereu”). Eminescian (,,Revedere”), veșnicia naturii, contrastează cu efemeritatea umană: ,,Pe când, cu picioarele-n apă,/apuneau toți.” (,,Dimineață”). Îl preocupă postumitatea sa: ,,Mă conving tot mai mult/că nu pot fi un poet perfect,/iar ceea ce va fi după aceea/nu voi vedea,” (,,O problemă”). Ultima ,,transfigurare”, a ,,capătului de drum”(,,Proba focului”), preferată pare a fi ,,cenușa”: Ar fi un capăt de drum estetic și poetic: ,,ar licări cât de cât/în Universul cu atâtea,/prea multe, găuri negre,” (,,Proba focului”).

Întâlnim în acest volum și poezii în care găsim trimiteri directe la anumite aspecte din realitatea prezentă. Fastuoasele inaugurări, cu tăieri de panglică, ascund în spatele lor și altceva: ,,vor fi tăiate apoi/doar câteva capete.” (,,Inaugurare”). Minciuna ne ,,locuiește” pe toți: ,,Se minte de jur-împrejur, iar prin proverbul din paranteză/Adevărul tot umblă cu capul spart.” (,,Consolări”). Ironic și persiflant, poetului îi e frică, ,,în fața marilor , de astăzi,/ Bărbați ai Patriei:...să nu devină veșnici.” (,,O emoție specială”). Deoarece ,,zăngănesc armele” (,,Muzele mi-au comunicat”), ele nu mai vor ,,să tacă,” (,,Muzele mi-au comunicat”).

Înaintând spre sfârșit, căutarea originilor, a întâlnirii cu sine (,,Tot adâncindu-te”) poetul are parte de surprize: ,,aerul s-a umplut de tălăngi și fântâni.” ,(,,De când...”).

Ion Pop nu mai este sigur pe ,,uneltele” sale, cuvintele, că acestea îl vor putea apăra de ,,apusul” care coboară peste el: ,,Toate metaforele îmi apar acum somnoroase și leneșe,/ipocrite și lașe.” (,,Riscând”).

Bucuria lucrurilor mărunte îl învăluie: ,,Să mai poți auzi o clipă/uitând de unghiuri/și linii,/cum ninge, cum sună/clinchetul anilor.” (,,Drumul drept”). Blagian, nu știe încă ce să aleagă: ,,Deocamdată bâjbâi, nu știu/în ce lumină, în ce întuneric voi locui.” (,,Încă o primăvară”). Trecerea ,,dincolo” este o ușă închisă, după care probabil se află ,,prietenii mei care au uitat/că mă invitaseră la cină,” (,,Bate și ți se va deschide”). Îndoiala argheziană din psalmii acestuia aparține unui sceptic: ,,Dar dacă Dincolo-i numai dincolo?” (,,Bate și ți se va deschide”). Ar prefera să-l afle acolo pe ,,Fiul Omului” (,,Bate și ți se va deschide”). Se recurge la subterfugii, În spațiul domestic, ,,La gura sobei”, ,,cumplitele flăcări ale iadului” (,,La gura sobei”) sunt ,,transfigurate” într-o  metaforă și bucuria din fața focului este un prilej ,,să mă împrietenesc cu cenușa.” (,,La gura sobei”). Întâlnim  și o variantă mai acceptabilă, mai poznașă, dar totuși gravă. Poetul și-ar dori pe mormânt, în loc de ,,lespede de marmură ori de ciment rece,/să-mi fie sădite pe mormânt/câteva șiruri de cepe:” (,,Despre ceapă”). Aceasta ar tempera plecare ,,dincolo”:  ,,Ar lumina, măcar vreme de-un anotimp/cu bulbii lor ca niște becuri scufundate/ceva din negurile de dedesubt.” (,,Despre ceapă”).

                                                                             Ion Radu Zăgreanu