Prof. Mirela Rus: PORTRET

„Cel mai mare câștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau.; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa...”   (Savatie Baștovoi)

            Dumnezeu, când a creat omul după chipul și asemănarea Sa, a dorit să intre într-un Eu care să fie dragoste, precum este El. A dorit să cineze și să se bucure cu cel care este „Chipul slavei Sale”, dar eu și cu tine, cum spune un bun părinte într-unul din poemele sale, „ne-am întinat veșmântul”. Am fugit din grădina Raiului, am fugit de propria goliciune și nimicnicie. Omul a uitat că este un boboc ce va deveni floare, un boboc ce se va deschide primăvara; că este un surâs viu, că este privirea blândă, edenică a iubirii Tatălui, gândul curat și îmbrățișarea caldă a divinului din noi. A uitat care este adevărata avuție, și anume, aceea ce înseamnă cât de mult dăruiești și te dăruiești.

            Am pierdut simplitatea firească, cea care aduce fericirea, am pierdut așadar curățenia interioară. Viața este suma bucuriilor ca stare de har, de sfințenie, și a zâmbetelor care uneori pot spune totul. Viața nu e valoroasă prin loviturile pe care ți se pare că le primești de la ea și uneori te încovoaie, ci e valoroasă fiindcă tu ai puterea să mângâi. Plânsul și râsul, lacrima și surâsul ne fac oameni sănătoși, însă uneori ne pot și îmbolnăvi.

            Poate eu, ca și miile de suflete pe care le-a trimis Dumnezeu în această călătorie numită VIAȚĂ, căci suntem doar călători pe cărarea ce duce spre Cer, am dorința, sau prostul obicei, de a căuta dreptatea, de a respecta reguli sau de a mi le face pe ale mele....oameni fiind, poate încălcăm deseori reguli care sunt corecte și respectăm cu toată ființa ce este interzis sau nepotrivit; sau poate nu dorim să ieșim din noi când adevărul nostru este de neatins sau doare. Și așa, trăim din plin viața la limită, fiind conștienți (sau nu), că o să ne mai doboare sau o să ne mai „omoare” încă o dată. Și vorbind de durere, ne amintim mai tot timpul ceea ce ne doare, poate trăim mult prea mult din amintiri...dar dacă acestea sunt singurele care ne adapă setea suferinței din noi uneori?! Da, poate și eu, și tu, și alții ca noi, dansăm și cântăm doar când nu ne vede nimeni și, oprindu-ne din dans, continuăm slalomul printre obstacolele de pe drum și, chiar dacă am pantofii de dans, se întâmplă să mă împiedic tot mereu de aceeași piatră, dar mă ridic...și chiar dacă se întâmplă să rămân desculță, îmi reiau dansul....Iar dacă îmi vine să plâng, scriu, scriu pe foile cerului cu penelul gândului.

            „Iertare! Sunt ca orice om!” spune poetul. Și poate am câteodată obiceiul sau nevoia de a sta la masă prea mult cu trecutul, cu amintirea, cu „fantomele”, ( spun unii, impropriu). Omul, din dorința acerbă de a accede la dumnezeire, la perfecțiune, caută și caută pretutindeni și aleargă în spatele imposibilului, de multe ori pierzându-și răbdarea mult prea târziu.

            În zbuciumul frenetic spre desăvârșire, se întâmplă să dăruiască prea mult sau să se risipească prea mult. Și atunci, va uita să se iubească, de grija dorinței de a putea mai mult și din ce în ce mai mult, din dorința de a ajunge primul și de a pleca ultimul de pe „câmpul de luptă”.Și drept urmare, chiar de va vedea ceea ce este de văzut, va ajunge să spună: nu pot să cred.

            Nu știu dacă fiecare om are locul său bine stabilit pe acest pământ, însă știu că de multe ori, eu, tu, el sau ea, noi voi...așteptăm sau ne oprim în locul nepotrivit...Chiar și atunci, trebuie să punem la viitor verbul „a fi fericit” cu ceea ce ai, de a face prezumtivul verb „a scoate” din mine tot ceea ce e mai bun, un prezent continuu....chiar și atunci când nimeni nu se va aștepta la asta....

            Omul este o sumă de paradoxuri. Încolțit uneori de ură, ființa sa lăuntrică poate vibra de o dragoste invincibilă, ce străbate cerurile; în mijlocul atâtor lacrimi ce ard, zâmbetul este o armă de neînvins; în iureșul iernii care tot vine, există în străfundul sufletului o vară care dă căldură; în mijlocul haosului existențial, e armonie, căci Dumnezeu a făurit totul din haos, iar în centrul creației Sale a așezat OMUL, căruia i-a dat totul, și tot lui pe Sine S-a dat.

E OMUL

        Mirela Rus

Alunecoasă stea;

Gândul lui Dumnezeu întrupat.

Fir de nisip,

Veșnică urmă pe cărare de dor:

E OMUL.

Chip îngeresc de copil,

Fărâmă de viață-n pământ.

Zâmbet, extaz la venire,

Sfâșiere, oftat, „pe poartă” când ieși:

E tot OMUL.

Fiu al durerii,

Pași către moarte;

Zbor timid înspre abis.

Nădejde-n Înviere:

A fost OMUL.