Prof. Vasile Găurean: Ispita dragostei nepermise

„Iubirea este lumina ce se coboară în intunericul inimii noastre” (Martin Luther King)

            În societățile moderne, familiile sunt monogame, iar poligamia este sancțonată  prin legi. Nici în țările musulmane sau aiurea, nu mai este ce a fost cândva, deși excepții mai sunt.  Mai răspândită este poligamia neoficială, sub forma amantilor și amantelor, încât de trei mii de ani, dragostea rămâne „cel mai slăvit și cel mai hulit din sentimentele omenești.” ( apud Adriana Deculescu)

             După cum Universul nemărginit are o ordine admirabilă, la fel ar trebui să fie și în viețile noastre normale, respectând legi și reguli.

          „.”Respectarea regulilor -zicea criticul Alex Ștefănescu -este o dovadă de solidaritate umană.” Dacă mergem pe șosea, avem încredere că și ceilalți șoferi respectă regulile, pentru securitatea tuturor.  Viața noastră este plină de reguli, de legi, iar abaterile sunt sursă de suferințe.

                   Din prea multă bogăție, din slăbiciune sau din plictis apar complicații, despre care vorbesc filmele și cărțile din toată lumea. „Nici sănătatea prea multă nu e bună” zice Sf. Vasile cel Mare al Cezareei capadociene, fiindcă ne îndeamnă la nesăbuințe.

          Legea nu pedepsește adulterul, deși rămân adesea copiii pe drumuri și în lacrimi. Destrămarea familiilor este o tragedie a lumii moderne. În copilăria mea n-am auzit niciodată despre divorțuri.

          Un sondaj  din Statele Unite, din 20120, arăta că cea mai mare grijă și teamă a copiilor americani este „ca tata și mama să nu se despartă”. Auziți, rândunele? Auziți, porumbei?

                   Modele de fidelitate ne așteptăm de la oamenii politici, de la profesori, de la intlectualii înalți, de la preoți cu deosebire, Filmul „Pasărea Spin” relata tocmai o asemenea dramă, a unui preot catolic îndrăgostit. Grea povară s-a pus asupra preoților catolici, nepermițându-le căsătoria!  Au fost dezbateri intense, dar fără rezultate.

                   Ispitele sapă și este necesar adesea un efort moral intens pentru a ține drept barca vieții, căci granița dintre simpatie-prietenie-dragoste este foarte permeabilă. Și cu deosebire pentru un preot, ale cărui standarde morale sunt cele mai înalte și pe care ni le și predică.

                   Profesorul univ., teolog și scriitor, Gala Galaction, are una din cele mai frumoase și tulburătoare nuvele din toată literatura noastră, cu această temă: „De la noi la Cladova”, cu puternice  inserții din experiența personală. (În „Jurnalul” său, în 1917, de ziua Sf. Ap. Andrei, este notat: „30 noiembrie. Ziua când a murit Borivoje.”)

          Haideți să ne îmbogățim cu această tulburătoare nuvelă, frumoasă și plină de învățăminte. Răbdarea domniilor voastre va fi răsplătită

          „Seara de sfârșit de noiembrie cade repede, prin Mehedinți, la margine de Dunăre, de ziua Sfântului Apostol Andrei. ”

          Popa Tonea privește prin fereastră „cerul rece ca oțelul și doi măceși pe pământul biciuit nemilos de crivăț”.   Dunărea învolburată, își izbește valurile reci și dușmănoase, dintr-un mal în altul, ca niște monștri sălbăticiți.

          Părintele are îm față Psaltirea și murmură mai mult din amintire decât din  carte veșnicele versuri din Psalmul davidic 50, „psalmul părerilorde rău”, cum spunea Vasile Voiculescu.

          „Că iată, întru fărădelegi m-am conceput și în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubitt. Cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie ...Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut...”

                   Bucurie și  veselie a avut popa Tonea în zece ani, de când păstorește aici, în Mehedinți, pe malul Dunării.„”, bărbat cinstit și tată a cinci copii, „dăruit de Dumnezeu cu o soție simplă, cuminte, mai presus în cinste femeiască decât toate femeile din jur”. El, creștinul cu inimă curată, preotul cel mai vrednic, plin de evlavie, plin de înaltă conștiință trăiește azi o cumplită dezbinare de sine de șapte luni.  O iubire oarbă, surdă, îl face să-și uite datoriile lui înalte, duhovnicești. Vrăjmașul, care l-a ispitit pe regele David spre păcat și pe Iov, s-a năpustit acum feroce și asupra lui.

          Sunt șapte luni de atunci, de când inima lui e în zbucium mai cumplit decât crivățul și spumegarea Dunării.

         Era în prima Duminică după Sfintele Paște, pline de lumină, în Duminica Tomii.

          Popa Tonea tocmai terminase Sfânta Liturghie, începând a mirui credincioșii, când s-a ivit roșcovanul Jupân Traico, prietenul din Cladova sârbească, de pe celălalt mal al Dunării, însoțit de o fată tânără.

          Omul s-a scuzat că a întârziat, dar se bucură, „măcar să ne miruim noi și nevasta noastră.”.

          Popa Tonea mai mirui vreo treizeci de oameni, timp în care o văzu mai bine pe tânăra nevastă  a lui Traico. De tot tânără, adevărat „lan de trandafiri. O rochie scurtă, în cute, țesută în casă, o ie de borngic și un pieptăraș negru-corb cu broderie roșie ca sângele. Și cismulițe de marochin.” În ceasul acela nepotrivit al sorții pentru amândoi, un fulger părea să-i fi cutremurat.

          Jupân Traico și soața lui se apropiară:

          „-Unge-se robul lui Dumnezeu Traico...Unge-se roaba lui Dumnezeu...cum te cheamă?

          „ -Borivoje, Tată popo! Nu prea înțelege românește. Mai pe românește Borivoica!”zise Jupân Traico.

          Din ceasul acela, „marmura strălucită a făpturii ei a trecut din nevinovăție în ceasul iubirii și al suferinței..”

          Nevasta plecă apoi în strană, lângă roșcovanul și căruntul Traico, ce o privea cu o dragoste amestecată de tată și de soț..

                   Miruitul se termină și negustorul de peste Dunăre îi spune din ce pricină a venit la vechiul  său prieten, popa Tonea. S-a căsătorit, că nu poate sta omul singur, nu e bine tot văduv, a cheltit cam mulți bani cu treaba asta și ar avea nevoie de un împrumut de o mie de franci. El e om cinstit, doar îl cunoaște șpărintele și pe la Sân-Petru i-ar da dobânda, iar de Sântă Mărie și apoi spre iarnă, datoria ar fi stinsă...

                   Popa Tonea e de acord, fiindcă-l cunoaște. „Noi ne înțelegem ca gâsca cu prepelița” și apoi îi invită la masă. Pe drum, Borivoje și preoteasa rămân mai în urmă și  popa Tonea își alungă ispita ce-i dă târcoale, lăudând pe Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne, pentru strălucirea cerurilor și pentru mândrețea făpturilor pe care le-ai lăsat să înflorească pe pământ.”

          Luară cu toții masa, dar păpa Tonea a rămas străfulgerat de frumusețea și tinerețea fetei. I-a condus până la barcă, i-a binecuvântat, iar „după ce barca se avântă peste valuri, amândoi au înțeles că s-au îmbolnăvit de  o boală năprasnică, al cărei leac nu poate fi decât moartea.”

                   Într-o zi, popa Tonea se întâlni cu o sârboaică bătrână, care îi șopti: „-Borivoje moare de dragul tău. Ești tânăr și frumos...Nu fi mândru, că o să-ți pară rău...”

          Preotul a certat-o pentru cutezanța ei, dar a adăugat: „Spune-i Borivojei că mă rog ziua și noaptea, să ne izbăvească Dumnezeu de cel viclean”

         În una din zilele lui iunie,, după ce văzuse că argații au dat fân și apă animalelor, fiind în curte, zări pe sârbul Petar Dușan, care venise  cu alți creștini sârbi prin părțile acelea.

          „-A, era să uit -zise acela. Mi-a spus jupân Traico că te așteaptă în toate zilele să treci pe la el să-ți dea din datorie. Dacă vrei, poți să vii cu noi când ne întoarcem, pe la vreo opt”-

„-Bine, zice popa Tonea, nu plecați fără mine!”

         În sufletul său, preotul  simți vocea ironică a conștiinței: ”Sărace popă Tone! Ți-a luat diavolul mințile. Unde pleci tu acum? Nu ți-e ție de bani, doar ai acasă trei sute de franci. Cel puțin nu fi fățarnic. Mărturisește, popă vânat de cel viclean, că te gândești numai la Borivoje.”

          Gândurile îi erau mai tulburate ca Dunărea și i se învălmășeau  cumplit între datorie și ispită.

***

          Era în ajunul Sfinţilor Apostoli Petru și Pavel şi, după cuvântul trimis de jupîn Traico, popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova, ca să-şi ia dobînda banilor.

          Era o zi de o măreţie scînteietoare şi atotalbastră. Dunărea, din depărtare, strălucea ca un hanger. A intrat în Cladova pe la două după-prânz şi a căutat pe jupân   Traico,  la prăvălie, dar ucenicul de acolo i-a zis c-a lăsat vorbă să-l caute acasă..

        O luă spre conacul lui Traico, mărginit de vie, spre deal, iar când s-a apropiat de casă, stăpânindu-se şi certându-se duhovniceşte ar fi vrut să intre, dar nu i-a ieşit nimeni înainte. Atunci,  popa Tonea a suit scara ceardacului umbrit de un cais şi a intrat în casă, prin tinda larg deschisă:

        „ -Sunteți cineva acasă? întrebă el.

        —Suntem noi, i-a răspuns dinăuntru nevasta, emoţionată şi nedeprinsă cu limba românească.” Atunci, preotul  desluşi o cameră turcească, iar pe divan, între niște perne, stătea Borivoje

„—Mă iartă, duducă Borivoje...Am venit pentru jupân Traico, fiindcă mi-a trimis cuvânt să vin ...

—El a plecat... degrabă, departe, cu Nikita: aici în hîrtie el a pus parale, dacă vii ...  Borivoje se ridică în picioare şi înfăţişă lui popa Tonea o hîrtie mototolită.

—Şezi, părinte ... şezi de vorbă cu noi. Traico a plecat departe cu Nikita ...

—Mulţumesc, duducă Borivoje, dar mă grăbesc grozav, căci mai am ceva treabă pe aci prin Cladova.

Borivoje înţelese refuzul mai mult după ton. O expresie de negrăită jale trecu pe faţa tinerei femei.

—Şezi de vorbă cu noi, părinte, repetă cu greutate Borivoje, forţându-se parcă să-şi aducă aminte de o lecţie de româneşte, înadins şi trudnic învăţată.”

Popa Tonea şezu mai spre uşă, pe marginea divanului care ocolea odaia. Dar ce convorbire era să lege cu Bori-oje? Biata femeie se muncea să-şi aducă aminte ce învăţase dintr-o Biblie cumpărată, în românește.

          „ -Tu ştii, părinte Tone, ...eu te iubesc pe tine; eu te iubesc mult pe tine ...”

Şi această mărturisire o spunea toată fiinţa tinerei femei, atât de plină de fiori, atât de apropiată şi de îmbietoare.

„În mintea preotului se înfățișă Biserica lui de peste Dunăre, soția, copiii lui, credincioșii. Acolo, de zece ani slujea lui HRISTOS, Domnul inimilor curate, al biruinței de pofte și desfrânări de neîngăduit ...

        Şi toată această agonisire să se ducă întreagă şi deodată în prăpastia nelegiuirii? ,,0, Stăpâne sfinte, ajută-mi să fiu puternic fără de cruzime şi uman fără de întinare!"

Se întoarse cu fermitate înapoi.

        „-Borivoje, și tu mi-ești mie dragă, scumpa mea, dar ca o fiică a Bisericii și ca o soră ce-mi ești întru Iisus Hristos. Gândește-te că numai o astfel de iubire poate fi între noi. Sunt preot și tu ești măritată. Am soție și tu ai bărbat. Slujesc Sfânta Liturghie și tu trăiești cu bărbatul tău. E păcat, Borivoje, păcat mare de tot!...”

          „ -Păcat...Păcat...” Acesta fu „singurul cuvânt care izbi pe nemângâiata copilă şi pe care ea îl pricepu. Borivoje plîngea, înecându-şi suspinele în pernă. O milă şi-o duioşie înalt creştinească umplu inima lui popa Tonea.

            Preotul o cuprinse părinteşte, o ridică în picioare şi, ştergându-i lacrimile ca unui copil şi închinând-o, rosti asupră-i o rugăciune scurtă (de care îşi aduse aminte). Borivoje se închină şi-i sărută mîna. Preotul o sărută pe frunte şi, cumpănindu-o în braţe ca pe Anastasia, copila lui cea mai mare, o așeză pe divan.

„Acum, mă duc să plâng pe cununa biruinţii mele!își zise preotul.”

          A coborât încet la Dunăre şi, fiindcă cei cu barca nu se strînseseră, a şezut pe o bârnă în faţa soarelui şi a plâns îndelung, fără de lacrimi. Inima ar fi voit să zboare cînd spre Borivoje, cînd spre turlele bisericii lui, cînd de-a dreptul în fundul Dunării, dar cădea iar şi iar în pulberea pământului. Şi iubirea, şi datoria, şi crunta deznădejde treceau prin cugetul lui cu aceeaşi putere.

,,Inimă ce-ţi pierzi cărarea, spre stângă te cheamă fericirea (deşartă, înşelătoare!), dar cu puteri de spaimă, cu braţe de omăt, cu piept de trandafiri şi de jăratic. Spre dreapta mă cheamă datoria, onoarea, trecutul, credinţa căsătorească şi preoţească şi sus de tot, pe munte, în nourii posomorâţi Acela în a cărui mînă sunt cele şapte stele şi din a cărui gură iese, fulgerătoare, sabia cea de ambele laturi ascuţită ... O, nenorocitul! de-aş putea să mor aici la răscruce, să nu mai voiesc să vreau să mă decid nici spre stânga, nici spre dreapta.. . Dunăre, Dunăre! cât de frumoasă eşti, cât de ispititoare şi cât de răcoare trebuie să fie în fundul tău, când în mine e atâta arşiţă...”  Poate se va răsturna barca  cu ei toți, dar ce vină au ceilalți oameni, care nu-s împovărați așa cumplit ca el?

        „Dumnezeule! dărâmă munţi de iertare, ca să nu mai vezi, ca să se şteargă aceste urme cu păcat de pe cugetul meu! Pentru ce nu l-ai făcut, Stăpîne, pe om de piatră ori de fier?...O! ridică, cu dreapta Ta înaltă, stânca aceasta, care mi-a închis deodată umila mea cărare!”

Deci, legând cu această rugăciune cugetul său rănit, cum ai lega cu  faşa o rană, popa Tonea a intrat în barcă şi „a şezut între oamenii simpli şi tihniţi, ai căror muşchi puternici, în lupta cu undele, se umflau şi recădeau ca undele Dunării.”

                   „A auzit în urmă că Borivoje e bolnavă. De Sfîntă Mărie, jupîn Traico a venit însuşi dincoace, aducând după cuvânt, jumătate din cîştig și i-a spus plin de tristeţe că Borivoje boleşte pe picioare. Ba i-a dat şi un ban de aur ca să facă rugăciuni pentru însănătoşirea ei.” Intervenire dureros de inutilă. Popa Tonea se ruga seara şi dimineaţa, la biserică şi acasă, pentru sănătatea Borivojei, pentru despresurarea inimii şi izbăvirea ei de către Domnul. Pentru el nu se ruga atâta...”

                   Intre acestea, toamna trecu mai jalnică decât oricînd. Popa Tonea privea berzele şi rîndunelele cum se ridicau în stoluri peste aburii Dunării şi cum o luau spre miazăzi, trecând tot spre casa Borivojei. Popa Tonea simţea ca niciodată în viaţa lui moartea anotimpului şi tristeţea apelor.

          Cănd căzu înserarea, pașii îl purtară în neștire, spre Dunăre, având cu sine Sfintele Taine ale Împărtășaniei, dar gândul il dojenea:

„Unde mergi tu acum?Traico nu ştie hotărât că vii; de altă parte, nu poti să te duci la om acasă pe vremea asta.” Ţărmul sârbesc nu mai era departe. Cu ochi somnoroși, zări prin întuneric, pe malul celălalt, oameni și sosirea unei bărci. Dinspre conacul lui Traico veneau trei-patru felinare, ca și cum l-ar aștepta. Prin noapte răzbăteau strigăte. „Trebuie un popă.!..” „moare fără popă!...” Urcară în barca ce se apropiase. În noapte, Dunărea își rostogolea mânioasă valurile. Era primejdie mare.

          Cei de pe ţărmul sârbesc strigau ceva nelămurit, dar se deslușea slab:„...un preot...trebuie”; „nu se poate ...moare fără preot..” Alergară spre malul Dunării cu felinarele la ei. de cum atinseră țărmul. În fruntea lor era jupîn Traico, cu capul gol, cu cămaşa sfîşiată, cu înfăţişarea unui ieşit din minţi. Când îl văzu pe popa Tonea, se cutremură:

„—Taică părinte! Dumnezeu te aduce încoace! Preoţii noştri s-au dus cu toţii, după vecernie, să ureze proistosului, că-l cheamă Andrei şi nu s-au mai înapoiat nici până acum!...Am să mă duc la Belgrad, să mă plîng mitropolitului! ... Auzi, să murim ca nişte câini!... Şi izbucni în plâns... Doamne! de cînd aşteptăm şi ne sfărâmăm...”

Traico l-a luat atunci de braţ şi Nikita şi ceilalţi au luminat cărările.. .Şi s-a pomenit la scara ceardacului năvălit de cais.

• „ -Poftim pe scară, taică părinte. O, Borivoje se duce, se duce! Borivoje, Dumnezeu ne-a trimis pe popa Tonea.”

        Din patul alb şi imobil, peste care cădea lumina unei făclii, răspunse o exclamație și ochii Borivojei se umplură de lacrimi.

• Era tot atât de frumoasă şi aproape tot atât de plină ca şi în aprilie, ca şi în iunie, dar viaţa şi puterea îi erau secerate.
  •  „Borivoje murea fiindcă voia să moară, murea de iubire. Oftica era întâmplătoare. Strălucitori ca soarele în apus, ochii Borivojei priveau ţintă pe preot.
  • -Da, Borivoje, părintele are Sfintele Taine şi carte şi tot,.. Dar cum se va spovedi, părinte, biata fată, că nu ştie româneşte? Şi cât a mai voit să înveţe şi ce de cărţi româneşti a cumpărat! Spune, taică părinte, cum se va spovedi Borivoje?!
  • -Fii pe pace, jupân Traico, răspunse cu sforţări sfâşietoare popa Tonea. Mă lasă pravila... Iar inima, în el, plîngea.

          Și au rămasas singuri încă o dată, a doua oară şi cea din urmă din viaţa lor cea pământească. In prima clipă, i-ar fi venit preotului să-şi ceară iertare.

• Borivoje îl privea fără sfîrşit. „Ne vom revedea, scumpa mea, ne vom revedea negreşit! Acolo unde iubirea va fi întru Împărăţia Sa, fără restrângeri, fără obslacole şi fără lanţurile acestui trup întunecat!"

„Cu ochii orbi de lacrimi, cu inima în tumult, preotul se apropie de pat şi acoperi pe Borivoje cu epitrahilul. Şi ceea ce omeneşte nu fusese cu putinţă şi ceea ce Borivoje dorise până la moarte, fără ca să se împlinească, se împlini sub condiţia atotdivină şi atotcurăţitoare a religiei lui Iisus Cristos. Borivoje îşi puse capul pe pieptul sfâşiat al preotului creştin şi în ceasu-i din urmă trăi, fără păcat, toată fericirea pe care ar fi putut să i-o dea cu dobânzi iubirea pământească!”        

        Atâta cât ţinură rugăciunile introductive şi zguduitoarea molitfă de dezlegare, Borivoje fu fericită atât cât ar fi putut să fie într-o jumătate de veac! …

„Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiică Borivoje, şi să-ţi lase ţie toate păcatele, şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale..."/ Şi mâiniie iertării, în numele Sfintei Treimi, se împreunară pe capul penitentei şi îmbrăţişară acest cap mult iubit cu singura îmbrățișare îngăduită.”

          Apoi, Borivoje recăzu între perne și ascultă rugăciunile împărtăşirii ca pe un murmur al grădinilor Raiului. „Ochii ei se opriră într-un ocean de fericire încremenită. ”

          „Şi în noaptea aceea, din Sfânta Scriptură în româneşte, pe care Borivoje o cumpărase ca să ne înveţe limba, popa Tonea, până la ziuă, a plâns, râuri de lacrimi peste cele patru Evanghelii, cele patru vecinice cuvinte ale credinţei noastre mai presus de pricepere şi ale conduitei noastre mai presus de lumea aceasta.”

                                                          prof. Vasile Găurean