Profesorul Vasile Parasca şi pasiunea pentru muzică

Martie. Debut de primăvară cu o dublă bucurie, dar o singură semnificaţie pentru români şi pentru creştinii din întreaga lume.

Natura amorţită se trezeşte, acum, pentru a întâmpina anotimpul care-i dă viaţă. Adevăraţii creştini se pregătesc, primenindu-şi sufletul, pentru întâmpinarea „Sf. Învieri a Domnului”.

Ambele sunt mister de neînţeles de pământeni, o tainică lucrare a lui Dumnezeu, care dă viaţă naturii şi omului odată cu „Învierea Sa”.

Într-o astfel de atmosferă de bucurie a hotărât Creatorul Universului să semneze „Certificatul” de intrare în viaţă al lui Vasile Parasca, de la a cărui naştere se împlinesc, acum, 98 de ani.

Se cuvine, la acest ceas de aducere aminte, să consemnăm, selectiv, câteva momente din viaţa şi activitatea bogată a profesorului Vasile Parasca, personalitate importantă a localităţii Rusu Bârgăului, dar în egală măsură a oraşului Bistriţa, a judeţului şi nu numai…, o viaţă dedicată muzicii.

Vasile Parasca s-a născut în luna martie, anul 1913, în comuna Borgo Rus, ca cel de-al doilea băiat şi cel de-al treilea copil al lui Ioan şi Rafila Parasca, o familie de băştinaşi harnici, gospodari, buni creştini, apreciaţi şi respectaţi de către locuitorii comunităţii, descendenţi din vestiţii grăniceri ai istoricei aşezări Borgo de Jos.

La botez primeşte prenumele bunicului dinspre tată.

Clasele primare le face în localitatea natală şi apoi la Joseni.

Încă din timpul şcolii primare, părinţii au luat câteva decizii, care au hotărât destinul copiilor, iar altele au dat o nouă orientare vieţii familiei.

Între anii 1925-1932, urmează cursurile la Şcoala Normală de Învăţători din Năsăud, unde atrage atenţia nu doar prin frumuseţea fizică şi morală ci şi prin rezultatele obţinute.

Iubind locurile natale, nespus de mult, se întoarce printre ai săi, ocupând postul de învăţător la Joseni pentru a dărui din lumina primită şi a-şi verifica potenţialul vocaţional.

Plin de energie şi cu elan tineresc, înfiinţează corul elevilor, dar şi al sătenilor, în cadrul căminelor culturale din Rus şi Mijloceni, de care fiind mulţumit dă reprezentaţii şi în alte localităţi din Bârgău.

Conştient de calităţile sale, confirmate printr-o ureche muzicală perfectă, o voce caldă, plăcută, cu un timbru ce mângâia sufletul, stăpân pe arcuşul ce aluneca pe corzile viorii, hotărăşte să nu lase a se risipi darul primit şi în anul 1937 se înscrie la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa profesorului şi compozitorului Ioan D. Chiriţescu.

Ioana, sora mai mare, care-i ducea lunar alimente, avea permis, ca fiică de ceferist, povestea cu uimire, că l-a văzut pe regele Mihai, de mai multe ori, pentru că era coleg de facultate cu fratele său, Vasile.

Paralel cu Academia…, a urmat şi cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, între anii 1937-1941, după care a fost numit, în anul 1942, profesor suplinitor la Liceul de Muzică „Constantin Brâncoveanu” din Bucureşti.

Buna educaţie, primită în familie după poruncile bisericeşti, i-a rămas întipărită în suflet până la sfârşitul vieţii, ca şi aceea de român adevărat, care în timpul războiului, în ultima sa vacanţă, l-a trecut pe lista suspecţilor, fiind nevoit să plece, pe furiş, în România Mare. Mama l-a însoţit cu roua rugăciunilor şi Dumnezeu L-a ocrotit.

Războiul îi răstoarcă planurile, dar muzica rămâne bucuria sufletului, de aceea participă la examenul de ofiţer de muzică pentru fanfare militare pe care-l câştigă.

În timpul războiului, din anul 1942 până în 1947, este ofiţer activ, fiind numit şeful muzicii militare în grad de sublocotenent, la Fanfara Batalionului 10 Vânători de Munte, la Haţeg – Timişoara, unde a cunoscut-o pe viitoarea soţie.

Anul 1943 a fost anul extremelor vieţii sale, pentru că în acest an se căsătoreşte cu tânăra, frumoasa şi inteligenta Maria Roh şi în acest an primeşte ordin de plecare pe front. Luptele îl poartă până în Crimeea, unde e rănit.

Se întoarce la Bistriţa, pe meleagurile dragi, reluându-şi activitatea la catedră, ca profesor de muzică la Liceul „Liviu Rebreanu” şi la alte şcoli, unde şi-a completat catedra, în toată perioada anilor 1947-1973, anul pensionării.

Ca profesor de muzică a desfăşurat o activitate bogată şi variată, ridicată la parametri naţionali, care i-au adus numeroase satisfacţii. Prin participarea cu formaţiile corale, de elevi, la numeroase concursuri şi festivaluri locale şi naţionale, munca i-a fost încununată cu premii şi diplome. Aprecierile s-au concretizat şi în diverse premii de compoziţie pentru coruri li romanţe, la etape republicane ale festivalului „Cântarea României”.

Dorind să aducă un aer de prospeţime, dar şi o bucurie bistriţenilor şi, mai ales, simţind mustind, în adâncul sufletului şi minţii, vocaţia de dirijor şi compozitor, la câţiva ani după venirea la Bistriţa a înfiinţat o orchestră semisimfonică, care susţinea concerte la Casa de Cultură.

Tot atunci a înfiinţat o fanfară, pe structura vechii formaţii muzicale a Garnizoanei Bistriţa, pentru care a transpus marşuri celebre şi a compus altele noi. Multe ore plăcute au petrecut bistriţenii şi alte persoane venite, special, să asiste la concertele susţinute de fanfara militară condusă de profesorul şi dirijorul Vasile Parasca. Promova muzica de promenadă, dar şi concertele i-au fost acoperite cu ropote de aplauze, urmată de paradă, a căror acorduri de instrumente făceau să răsune oraşul, să se deschidă geamuri… după cum mărturisea sora sa, Ioana.

Bucuria profesională se ţesea pe cea de familie, pentru că, împreună cu soţia, foarte apreciată ca inspector financiar la Banca Naţională Bistriţa, formau un cuplu admirat, a cărui companie era mereu căutată.

Venirea pe lume a fiicei Miolica Oana a considerat-o împlinirea vieţii, era comoara sufletului, o aduce la casa copilăriei sale, despre care-i vorbise, îi arăta împrejurimile satului, o ducea pe malul râului Bistriţa, despre care a adunat câteva idei şi sentimente sub titlurile „Tainele râului Bistriţa” şi „Împrejurimile satului din depărtări”.

Ziua în care devine bunic rămâne unică şi cartea de cântece pentru preşcolari „Zor, zor…”, publicată în anul 1975, o dedică nepoatei sale, Mihaela.

O muncă susţinută, dar plăcută, a depus pentru compoziţiile: „Manual practic de armonie”, „La poalele nucului” (coruri pe 4 voci) – 1972, „Zor, zor…” (carte de cântece pentru preşcolari) – 1975, „Te slăvim pământ străbun” – 1975, „Cântece de dor şi drag”, „Hori bârgăuane”, „Cântările Sfintei Liturghii”

A scris şi poezie şi proză – unele păstrate în manuscris.

Solida pregătire profesională, cultura vastă dobândită printr-o lectură permanentă, încă de pe băncile şcolii, i-au asigurat locul în elita intelectualilor bistriţeni.

Era un intelectual pedant, atât în comportare, cât şi în comunicare, dar şi în privinţa ţinutei vestimentare.

Prieteniile şi colaborările erau alese după nivelul la care se putea comunica şi au rămas până la sfârşitul vieţii.

Pleacă la cele veşnice în aprilie 1988.

Pentru contribuţia sa la cunoaşterea tainelor muzicii, la sporirea patrimoniului acesteia, dar şi pentru cunoaşterea numelui localităţii Rusu Bârgăului, rămâne o valoare a culturii noastre.

Rândurile acestea sunt o modestă recunoştinţă faţă de OMUL, PROFESORUL, DIRIJORUL ŞI COMPOZITORUL VASILE PARASCA, dar şi o datorie de conştiinţă faţă de sora sa, Ioana, care l-a iubit enorm de mult.

prof. Rafila Mureşan