Profil de Alba... Leșu

Când o abordez la telefon pe scriitoarea Veronica Oșorheian, încep cu întrebarea: „Alo? Acolo e Alba Leșu?”
Traseul vieții sale are și alte locuri de ședere, dar (de când ne cunoaștem) conchid că acestea sunt reperele dumneaei de primă importanță, sentimentală și civică. A venit pe lume la Leșu Ilvei, în mănoasa familie Mălai și s-a pensionat și șade în faimoasa cetate de un puternic românesc transilvănean. (Am evitat ani, fiindcă se știe, nu puține doamne în vârstă evită această determinare calendaristică...). Din această perspectivă biografică, îmi place să constat că soarta i-a hărăzit Veronicăi Oșorheian tot pe la... poale să dăinuiască: În junețea dintâi, la poalele Munților Călimani, iar de câteva decenii încoace la cele ale Munților Apuseni. Ținuturi românești, neumbrite de viituri hrăpărețe.
Indiferent unde a purtat-o destinul - cu îndeletniciri diverse, de la învățătoare suplinitoare la îndelungata postură de funcționară în arealul militar - poeta, prozatoarea, eseista, comentatorul literar își trăiește viața într- un „desfășurat zbor”: „Un zbor cotit și, uneori, pieziș, / Dar cumpătat în hotărări luate, / Că mă și mir, acum - către finiș, / Cum am *plinit, pe drum, cu drag de toate.” Ultimele cuvinte vreau să i le interpretez așa: Am făcut, cu drag, cu plăcere, de toate; dar și am avut plăcerea de a face cu plăcere fel de fel.
Recenta sa carte „Broderii pe fir de... ostășie” (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca) este expresia unei nevoi de a crea o simetrie, o corespondență între două vârste. Căci, iată, volumul de debut al Veronicăi Oșorhean se intitulează „Dor de copilărie” (1999). Însă, are în bibliografie și alte cărți, care, dincolo de evocări, de momente etno-folclorice, mustesc de nostaligii după plaiurile natale.
Pe parcursul celor 32 de ani de muncă (cei mai mulți în birouri ale unor unități militare) ultimii 13 ani i-a săvârșit în cadru M.Ap.N. la Alba Iulia. E legată de zonă și prin faptul că și-a cumpărat, în apropiere, o grădină, motiv pentru care, cineva a glumit „adevărat”: „te-ai întors de unde ai plecat”.
Cât despre cartea de acum, în lăuntrul psihic al autoarei se vede că a rămas și un suport al climatului militar; nu întâmplător, la finalul cuvântului său introductiv, a ținut să menționeze „Alba Iulia, 23 aprilie 2021, de Sfântul Gheorghe - apărătorul Armatei Române”. În consecință, Veronica Oșorhean, pe loc repaus ! - să mai scriu ceva despre carte!
Mediul familial de la Leșu a fost marcat de experiența militară a tatălui Mihăilă T. Mălai, fost veteran de război, pe care, nu o dată, adolescenta Veronica îl va fi auzit la hora satului: „Cătunit-am, cătunit, / Pe pământu dogorât / Șî de dor șî de urât !” Nu mai e de mirare că moto-ul cărții de acum are această chiuitură.

Despre „stagiul” militar de acum, lucrătoarea în unități militare consideră, în prima pagină a prefeței, că: „Deocamdată, cătănia nu mai este obligatorie...” (Eu cred că adverbul „deocamdată” e riscant; nu poți garanta că nu va mai exista o conjunctură tensionată între națiuni, care să determine militărie „de musai”, pentru bărbații tineri). Citatul început astfel are însă o continuare frumoasă și motivațională pentru alcătuirea acestui fapt editorial, pe care autoarea îl numește cald familial: „Broderii pe fir de... ostășie”: „...dar poveștile despre armată, despre frățietatea legată în perioada stagiului militar și mai ales din perioada războiului /n.m - apropo de veteranul din familie/ mai emoționează ascultătorii (și cititorii, desigur)”.
În cele 114 pagini ale cărții, prima jumătate conține un text încadrabil - ca specie literară - la „amintiri”. Sunt episoade care, prin detalii (inclusiv sentimentale), depășesc dimensiunea unui amplu CV. De altfel, autoarea însăși, spre final, le consideră un fel de serial de povestiri. Iar relatarea despre participarea la o lungă aplicație militară, de pildă, are o atractivă construcție narativă.
Evocările unor momente din vremea serviciului său sunt făcute pentru a aprecia, retrospectiv, că „perioada în care am lucrat la armată a fost una de regim totalitar”. Ceea ce nu a însemnat că „protagoniștii” în uniformă militară ar fi fost niște inși rigizi, insensibili la trebuințele rezonabile ale existenței, fie în cazarmă, fie în lumea civilă. Doar că, observă fosta secretară, dactilografă : „Mediul în care te naști poate nu-ți oferă toate datele însușirii unei conduite alese. Pentru o asemenea conduită, cred că trebuie să ai modele, să ai voință, dar să ai și stofă.” (Acest final cu... stofa mă face să mă întreb amuzat: De care stofă?)
Munca stătuitoare la birou nu îi diminuează scriitoarei vocația de a vedea, de a simți preajma în consecință. Rapoartele ce i se aduc, mulțimea de dosare pe care trebuie să le alcătuiască, stenogramele, nu o împiedică să remarce adesea: „Frumusețea limbii române m-a fascinat mereu.” Mediul acela funcționăresc nu i-a intimidat nevoia de a crea artistic, de a săvârși o seamă de fapte editoriale proprii, de a se implica în evenimente culturale din climatul actual al Albei Iulia. Și nu numai: Fiindcă a organizat manifestări în domeniu beletristic sau a participat la ele (mai cu seamă lansări de carte) la Cluj, Gherla, Năsăud, Maieru, Bistrița, Sebeș Alba, Vințu de Jos.
În acest volum este de apreciat și dorința scriitoarei de a da informații (în subsolul paginii) referitoare la evantaiul semantic al unor cuvinte, expresii - „stenograma”, „sfertul academic” - sau legate de istoria tinutului - Palatul principilor ardeleni, Mănăstirea Râmeț ș.a. (Veronica Oșorhean nu-și reprimă impulsuri de umor. Iată: la Mănăstirea Râmeț a vrut să se și spovedească; în consecință, după câte știa, trebuia să nu mănânce o zi. Ei bine, călugărul a trebuit s-o refuze: Trebuia să nu mănânce... o săptămână... Sau include replica unui om de cultură, la o întâlnire cu publicul, pe seama realției stat-biblioteci: „statul mai mult strică, uneori”.)
Volumul cuprinde, în a doua sa jumătate, fotografii ce evocă o seamă de întâlniri literar- culturale; se conturează ca un adevărat album foto și care e urmat și de un capitol, intitulat: „Comentariu subsidiar, privind ilustrațiile”. Aici iarăși am o tentație zâmbăreață: Mi-o închipui pe... bunica Veronica, așezându-și în jur nepoțeii, punând degetul arătător a mângăiere pe fiecare fotografie și începând să tălmăceasă, oarecum emoționată, imaginile doveditoare ale unui timp trecut...
Cartea are un final prevenitor, ca un fel de gestică a modestiei:
„Acuma scriu tot mai puțin și tot mai des mă întreb dacă amintirile acestea folosesc cuiva. Poate că da, poate că am fost și vom rămâne sub vremuri. Vremuri care nu pot fi șterse cu buretele și care, într-un fel sau altul, ne-au marcat.”
Ei bine, dilema aceasta este semnul unei puteri de a crea în continuare.