Între prețuire și strădanii

Noua faptă editorială a scriitoarei Veronica Oșorheian (în sinea mea, o numesc „leșeanca-albaiuliana”) are un titlu, de o lungime cu totul ieșită din comun: „PETRE DULFU DUMNEZEU ȘI OAMENII Text copiat într-o familie de țărani Comentarii și „ediție” după „Caietul de la Leșu, Bistrița-Năsăud” (Am respectat... lipsa de punctuație de pe prima copertă a tomului.) Apropo de lungimea titlului: îl întrece cu mult pe acela al romanului lui Nicolae Filimon - „Ciocoii vechi și noi sau Ce naște dinpisică șoareci mănâncă”.
Mai întâi, o exclamație: Așa ceva mai rar! Apoi, s-o luăm de la capăt.
Deși a trăit aproape 100 de ani (1856-1953), personalitatea lui Petre Dulfu a făcut mereu „drumuri” de la prim-planuri la marginalizări în percepția cititorului. Mai întâi, sunt necesare câteva date biobibliografice: S-a născut într-un sat din actualul județ Sălaj, iar cursurile liceale le săvârșește la Baia Mare. Pentru cine era o mirare, acum am dezlegat-o: Iată motivul pentru care maramureșenii au ținut să-și onoreze numele unei instituții de cultură cu numele lui: Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare (cea mai apreciată bibliotecă de acest fel pe plan național). Într-un recent dicționar, după ce aflăm că a fost „poet, traducător și dramaturg”, găsim aprecierea finală astfel: „Pedagog de vocație și om de cultură, preocupat de luminarea țărănimii, Dulfu se impune atenției prin prelucrări folclorice în versuri.”
În acest sens, Veronica Oșorhean face un crochiu al destinului său: „Petre Dulfu s-a pensionat cu conștiința împăcată cum că învățăceii săi, cei peste 2000 de învățători și învățătoare (toți foștii săi elevi), se aflau printre luminătorii fruntași ai satelor țării, popularizându-i strădaniile culturalizatoare, inclusiv creațiile literare /.../ cu reverberări semnificative și după ce creatorul acestor bunuri spirituale naționaledeneprețuită valoare nu a mai existat.” De altfel, acesta e și unul din imboldurile autoarei de a fi dat tiparului acest volum.
Ei bine, ce conține cartea de acum? Pagini cu totul neobișnuite: „VechiulTestament”, transpus de Petre Dulfu în versuri. Deopotrivă, acesta e și unul dintre motivele pentru care, începând cu 1922 (anul apariției princeps, la Editura Cartea Românească, București), textul biblic, în ipostaza aceasta poetică, a fost foarte căutat. Și de așa natură, încât s-au semnalat copii manuscrise, aparținând unor oameni simpli, de la țară. E un fel de a spune „simpli”, câtă vreme pe masa „din casa dinainte” se aflau „Biblia” și „Psaltirea”, cum se întâmpla în familia bunicilor Veronicăi Oșorhean de la Leșu Ilvei (jud. BistrițaăNăsăud), dar și în alte case de creștini.
Pentru acei oameni e vorba nu numai de nevoia stării de religiozitate, ci și de plăcerea pentru vers. Deschiderea spre comunicare lirică a unui trăitor între munți celui care află aceasta nu poate să nu-i stârnească emoție, stimă. Admirabil!... Iar Petre Dulfu venea în întâmpinarea lor. Și s-au făcut de-a lungul anilor copii după copii,căci unele manuscrise se deteriorau. Am putea spune că ajungeau la așa stare pe motiv de frecvență. Foarte frumos observă Gabriela Mircea (oarecum, îndrumătoare științifică în acest demers editorial): În familia Veronicăi Oșorheaian exista un adevărat ritual al citirii și copierii textului lui Petre Dulfu. Tatăl autoarei - Mihăilă Mălai -, și-a luat pe front un caiet cu secvențe din aceste pagini biblice versificate. Un unchi a învățat cartea pe de rost (!!!). Refăcând „Caietul de la Leșu”, Veronica Oșorhean chiar a completat textul cu secvențe pe care le ține minte acest venerabil trăitor matusalemic la poalele Munților Bârgaielor (ele fiind consemnate, prin paranteze pătrate - cum și era potrivit pentru calitatea acestei reeditări). Unele momente „albe” din „Caiet” sunt întregite corespunzător cu versuri din ediția inițială a tălmăcitorului Dulfu.
Prima strofă din „Biblie” cărturarul o realizează astfel:
„Mai întâi și*ntâi Cel sfânt / A făcut acest pământ, / Dar era, când l-a urzit, / Gol pământul, coperit / Doar de apă*n întregime / Și de-o neagră*ntunecime, / Iară pe deasupra lui / Plutia Duhul Domnului”.
Iar finalul „Vechiului Testament”versificat de P. Dulfu arată așa:
„Stă acum peste Iudei / Rege... un străin de ei!... // Trebuia deci să sosească, / Lumea să o isbăvească / De păcate, *ndrumătorul / Sfânt, /Iisus Mântuitorul!”
Când mi-a parvenit un exemplar din volumul în discuție, l-am deschis spre final, la nimereală - cum se spune. Am dat de un grup de 54 de ilustrații (originale), ce oglindesc, cronologic, principalele momente din „narațiunea” „Vechiului Testament”. Sunt superb de convingătoare și remarcabile prin calitatea desenului; doar că nici în ediția Dulfu, nici în cea de acum nu se menționează cui aparțin. D-na Oșorheian a făcut investigații în acest sens, dar nu s-a rămas decât la nivelul lui „se presupune că”. Se știe doar că în acei ani interbelici, editura respectivă obișnuia să solicite pentru trebuințe grafice mai cu seamă trei plasticieni ai vremii, pricepuți în așa ceva (numai că V.O. face o... sămănătoristă remarcă - desenatori „pe gustul popular”): C. Jiquidi, Ary Murnu și J.K.Hlavsa. Oricum, în cazul cărții lui P. Dulfu ilustrațiile aparțin doar unuia dintre ei, după cum arată stilul unitar de execuție al imaginii și conturului.
Dar, dincolo de cele remarcate până acum, nu pot să nu dau glas unei mâhniri.
Redactorul de la editură și îndrumătoarea întru calitatea redactării cărții, Gabriela Mircea, se dovedesc a fi persoane modeste în acest (inevitabil) parteneriat (ca să nu zic „mediocre”).
În câteva rânduri, Veronica Oșorheanu se codește în a accepta condițiile de ediție critică a acestei fapte. Consideră doar că a tipărit „un text important, legat de identitateanoastră creștinească”. Gabriela Mircea (mai sus amintită) chiar mărturisește că nu a încurajat-o să creadă că săvârșește o ediție literară critică (ci așa, ceva pentru păstrare). Ceea ce îmi amintește de considerentele sămănătoriste, postbelice, privitor la culturalizarea maselor populare.
Ciudată atitudine, din partea amândurora.
Îndrăznesc să cred astfel: Acest tom al Veronicăi Oșorhean are toate componentele unei rigori critice editoriale și de concepție. Textul propriu-zis al lui Petre Dulfu are prefață, pagini de biobliografie, o introducere lămuritoare pe seama „Caietelor de la Leșu”, comentariul asupra lor, detaliate note de subsol, grupajul cu ilustrațiile din 1922 și explicații pe seama fiecărei imagini, scanarea câtorva pagini din caietul tatălui, concluzii, postfață (cu o secvență din acest text pe coperta a II-a), textul motivațional al autoarei de pe coperta a IV-a.
Doamne! Ce ar mai fi trebuit pentru „certificatul” de ediție critică al acestei cărți?!... A! Poate și un microeseu despre... culoarea ochilor tehnoredactoarei Andreia E. Breaz? Apropo de dumneaei: Dacă ar fi fost... mai „brează” (în ipostaza de redactor al editurii respective, deci partener în săvârșirea texului înainte de tipar) ar fi trebuit să-i sesizeze autoarei o gafă jenantă: „obosirea” cuvântului „scurt” în titlurile capitolelor. Concret: bibliografia e „pe scurt”, prefața e „succintă”, urmează un „scurt comentariu” pe seama ediției, „câteva considerații despre...”, iar în final găsim o „micropostfață”; vocabula „scurt” se întâlnește și în câteva note de subsol. Zău, e amuzant acest joc al... modestiei. Tot madamei cu... Breazu i se datorează și pagini terminate cu rânduri goale. Pentru cititor, e ca și cum pui la vedere un splendid costum de haine cu scame la guler, imposibil de înlăturat.
Finalmente, sunt potrivite cuvintele autoarei acestei frumoase recuperări pentru contemporaneitate:
„Astfel, dacă ne raportăm strict la Dumnezeu și oamenii, remarcăm vioiciunea deosebită a stilului, capacitatea de a sintetiza nu numai expresii, ci situații și întâmplări, de a contrage și a extrage numai miezul reprezentativ din acestea, cu real har al versificării curente, firești.”
Din perspectiva lucrării de acum (căreia i se adaugă și altele, din evantaiul biografiei sale), scriitoarea Veronica Oșorheian e încadrabilă în acea categorie neastâmpărată de oameni ai condeiului, care creează întru cultură indiferent de vârstă, profesie și locul de așezare a vieții.