Meticulozitate până la acribie

La recenta apariție a volumului al III-lea din serialul „Colocvial. Fațete ale binomului autor - impactul relațional”, scos de Veronica Oșorheian la Editura „Ecou Transilvan” (2023, Cluj-Napoca), presupuneam că își păstrează aceeași scrupulozitate precum în volumele anterioare, dând „impactului relațional” consistență și persuasiune. Așa e.
Osatura cărții e aceeași precum cele două anterioare (publicate în 2012 și, respectiv 2019). Iar de atunci au urmat, peste 4 ani, al treilea episod din acest serial, încât textele și ilustrațiile să acopere 290 de pagini de tipar. Cine știe despre ce este vorba, deschide cartea mai întâi la cuprins, pentru confirmare. Da, așa e:
Cronici și recenzii (despre cărțile scriitoarei Oșorheian, apărute în acest interval), note de lector, lansări de carte, omagii, memorii, reportaje, studii, mesaje, album fotografic suplimentar.
Scriitoarei nu îi scapă nimic, când tiparul se referă la domnia sa ori când, la rându-i, opinează pe seama altora. Iată, se fac aprecieri critice, în câteva texte, pe seama volumelor de poezii „Anotimpul macilor”, „Anotimp cernut”, a cărții de memorii (foarte apreciată în presa culturală) „Broderii pe fir de... ostășie” și „Regăriri în alt anotimp”. Vasile V. Filip o numără ca aceasta fiind a 20-a carte din bibliografia Veronică Oșorhean și o consideră ca fiind „o pledorie convingătoare pentru ce înseamnă să intri în viață cu viguroase rădăcini în cultura tradițională, să fii al unui loc și al unui neam” (...) Pe această temă, îmi vine s-o omagiez, zâmbind: Chiar dacă se află de mulți ani în...„diaspora” la Alba Iulia (pe strada, firește... Vasile Goldiș), dumneaei trăiește (prin ce scrie, prin ce simte diurn) pe cerul și pe pământul ținutului natal - Leșu Ilvei.
Doar un exemplu, în acest sens: Veghea pentru date și fapte, socotite de multă vreme a fi definitive, o determină să le cerceteze totuși din nou. Și iată, e semnificativ chiar titlul unui studiu: „Biblioteca din Leșu, mai veche de cum se știe! (Cu o incursiune nouă în istoria satului, a școlii și a folclorului său, mai vechi sau mai nou)”.
Nu omite nimic ce ar putea fi încredințat literei de tipar, în care crede ca fiind o garanție pentru situarea nuanțată în posteritate. E edificator capitolul VIII: „Mesaje (transmise/ primite prin email)”. De pildă: „Mesajul Veronicăi Oșorhean către Gabriela Mircea, din 7 august 2017. Gabi dragă, nu mai știu dacă ți-am trimis poezia„Sânul mamei”. Sau: „Mesajul lui Vasile Lechințan către Veronica Oșorhean, din 1 iulie 2020. Bună dimineața, Vă mulțumim pentru articol.” Sau: „Mesajul lui Olimpiu Nușfelean, din 18 decembrie 2020, către Veronica Oșorheian.” Sau: „Mesaje primite în 11 aprilie 2023 în publicația „Răsunetul”. Și: „Câteva mesaje culese de pe Facebook”. (Mă încearcă din nou un zâmbet colegial: Parcă nu ar avea încredere în aparatele cibernetice, de aceea dă încredere tiparului.)
Firește că mă așteptam să găsesc în încheiere un bogat album fotografic, dar acum autoarea săvârșește o strașnică surpriză, în debutul lui: 47 de fotocopii ale paginii de titlu, cu dedicație autografă, de la o seamă de scriitori care i-au dăruit câte un exemplar din cărțile lor (din 2002 până în 2022); câte două pe o pagină și reluarea textului din dedicație (Nu știu să mai fi săvârșit așa ceva vreun scriitor în viață).
Pe una din coperțile interioare ale cărții, Veronica Oșorheian își mărturisește, în versuri, o dilemă (a cărui modestie nu o cred):
„Căci dragă mi-a fost vorba și drag mi-a fost pământul /.../
Și cui îi pasă, oare, de secerișul meu?”
E adevărat, că nu-i ușor să duci asemenea... saci la moara... lecturii.