“Aş putea compara “litera” cu fata morgană rătăcind în deşert”

Născută pe 12 aprilie 1961, loc. Hălăuceşti, jud. Iaşi. Promotor literar pe situ-rile www.poezii.biz, www.europeea.com, www.visul.florema.ro, www.versuri.com; Atheneum; Reţeaua Literară; Timpul; Caiete Silvane. Volume personale: Fata Sihastră , poeme, Editura Timpul, Iaşi {2005}; Clipe arse , poeme, Editura Timpul, Iaşi {2006}; Două lacrimi de cer , poeme , Editura Alfa, Iaşi {2007} ; Anthologie de poezie şi comentarii – care cuprinde : poeme, poeţi contemporani, comentarii becartiene (36 poeţi),Editura Paneurope , Iaşi, (2009) ; Anhtologie de poezie (55 poeţi contemporani)( pagini alese), Editura Arhip Art, Sibiu (2010), secretar şi membru fondator al Ligii scriitorilor din România – filiala Iaşi (2009).

Redactor revista Moldova Literară.

-Ce este educaţia literară?

-Se spune că fiecare om are o anumită menire, o anumită misiune… în această existenţă efemeră. O societate aflată într-o continuă dezvoltare şi transformare are nevoie de oameni inteligenţi, de spirite alese care să ducă mai departe tezaurul moştenit – tezaur privind valorile morale şi culturale. Nu putem vorbi de “educaţie literară” fără a pune accentul pe educaţia morală. Voi face o mică paranteză pentru a da un citat din Kant: “Două lucruri îmi umplu sufletul cu o veşnic nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor se îndreaptă gândul meu către ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. ( Kant). Educaţia morală începe foarte devreme, de la cele mai fragede vârste. Un rol important revine familiei şi instituţiilor de învăţământ. Aptitudinile individuale sunt descoperite treptat. Factorii biologici, psihologici, sociali şi culturali influienţează însuşirile native ale individului. Pentru a ieşi din anonimat e nevoie de talent, de studiu şi dăruire pentru a realiza o activitate cât mai originală. Legea morală, mereu prezentă în conştiinţa omului, sporeşte acestuia valoarea intelectuală, însemnătatea, înălţându-l deasupra tuturor lucrurilor. Cultura este cea care te ajută să-ţi găseşti adevărata identitate, să-ţi făureşti un “chip” în ochii lumii, un destin într-o lume a tenebrelor, într-o lume labirintică… “Nicio democraţie nu poate supravieţui fără aristocraţia minţii, cu alte cuvinte fără nobleţea cuvântului- fără conştiinţa a ceea ce este bun, fără a cunoaşte acele valori care dau un sens vieţii noastre.” ( Thomas Mann). Pentru a deveni un bun orator este nevoie de cunoştere, de purificarea spiritului, de educaţie literară.Omul, această fiinţă superior înzestrată – este predispusă la trăiri complexe, de mare rafinament. Cum ar fi putut să fie transmise aceste emoţii, aceste bogăţii interioare, dacă n-ar fi existat Cuvântul. Acest miracol a făcut posibilă aducerea la lumină a sentimentelor şi-a făcut posibilă dăruirea, comunicarea cu universul frumuseţii celuilalt… Scrierea are rolul de a răscoli limbajul, de a da formă şi viaţă cuvintelor, îmbrăcându-le în culorile mirifice a tuturor anotimpurilor. Cuvintele, aceste bogăţii nepreţuite, aceste sărbători ale sufletului – aşteaptă în porturile imaginarului vânturi prielnice care să le poarte spre ţărmurile însorite a celor “aleşi”… Ce ar fi fost această lume fără Platon, Arisotel, Shakespeare, Michelangelo, Rafael, Goethe, Eminescu, Creangă, Martin Heidegger, Lucian Blaga, Octavian Paler, Dostoievski, s.a. Cuvântul, ca semn al puterii, al superiorităţii spiritului este menit să lase o urmă în oglinda timpului, în piatra rostogolită în cărare…Literatura a fost şi este considerată arta cuvântului. Comunicarea şi transmiterea mesajului artistic sunt posibile numai dacă există un limbaj “comun”… Omul a fost şi este căutătorul neobosit al unui ideal. Scriitorii, pictorii, muzicienii s-au grupat la un loc în speranţa regăsirii, împărtăşirii aceloraşi idealuri estetice. Educaţia literară reprezintă drumul deschis spre cultura şi literatura lumii - este “lumina călăuzitoare” spre Sine, este chiar “întâlnirea” cu Sinele! Educaţia literară îţi oferă privilegiu de a vedea, a descoperi o nou faţă a existenţei, îţi oferă şansa de a lua contact cu cele mai elevate spirite ale veacurilor trecute şi prezente, spirite care au “ars” până la capăt pentru a deschide drumuri spre adevăr.

-Cum este privită litera astăzi?

-Aş putea compara “litera” cu fata morgană rătâcind în deşert, agonizând… Speranţa în “apa salvatoare” este fără margini. Litera are parte atât de “noroiul” drumului cât şi de piedestale… Suferinţă… scrie pe fruntea ei – albită de aşteptări. Mi-am amintit de un coleg (poet) care a dedicat litereii, aşa cum dedici unei iubite adevărate, devotate - o poezie. ( Literei - Nicholas Dinu). Am ţesut un comentariu la acest poem, comentariu din care voi face câteva spicuiri: (…) “ Litera îl atrage şi-l fascinează ca o “dulce pradă”… şi iată-l prins în vraja cântecului de sirenă ce-l poartă spre un tărâm visat de mulţi poeţi –Tărâmul Muzei. … un “împărat” desculţ, cu mâinile goale, un îndrăzneţ naiv – ce pare a se lăsa “cucerit” de la sine, fără prea multă “vărsare de sânge”. Muza cunoaşte prea bine această trăire, această privire… Dar numai cei încrezători vor reuşi, cei devotaţi şi cei care doresc cu adevărat. ..”uneltele” îi sunt puse la dispoziţie.Grădina e plină de mărăcini, de prăpăstii, de fiare sălbatice ce nu cunosc “mila”… Aici va trebui ridicat un “imperiu al frumosului.” “văd naşterea-I şi moartea-I cum mă creşte”. Se teme poetul? Se pare că da! Dar asta nu-l împiedică să cuteze, să rişte… Doar cu o moarte este dator… şi atunci de ce să nu fie sub “semnul cuvântului”pătat cu sângele încrederii în reuşită. Lucrul este anevoios, plin de zbucium, de căuare încordată… Muza veghează atent – răsplătindu-i truda şi devotamentul cu o parte din bogăţiile la care au acces doar cei “aleşi”. Să fie poetul un “ales”?. Inspiraţia, această floare rară, de mulţi râvnită, de puţini cunoscută… i-a fost dăruită ca semn al recunoaşterii. Imperiul frumosului pare a se înfăptui. Dar câte imperii nu s-au ridicat, câte imperii nu s-au prăbuşit sub “povara “ timpului neiertător… şi câte încă nu aşteaptă să cadă? Poetul pare cuprins de un fior rece, de o cutremurate a conştiinţei în care – teama şi speranţa duc o luptă tacită. “prin versuri desrunzite trec eu însumi // frumoasa mea nădejde încă tace”...Vaporul aşteaptă ancorat la ţărm cu toate băgăţiile primite în dar. Călătoria spre largul visat începe. Furtunile pândesc, soarele amiezii arde uneori, necruţător... Credinţa poetului – că va fi suficient de puternic pentru a ajunge la limanul sperat – se clatină dureros de multe ori. Nopţile stă de veghe şi, cu buzele arse... buze care mai păstrează urme de sare şi rouă, şi cu sufletul înlăcrimat – suflet în care flacăra nădejdii „încă tace” – aşterne pe hârtie „versuri desfrunzite”... sub cerul tomnatic spre care – vaporul se îndreaptă...

(…) Speranţa poetului râmâne vie şi nu abandonează în faţa valurilor ce ameninţă deseori… Dimpotrivă, culorile amurgului par să-l motiveze mai mult, încercând să desluşească în nuanţele lor “nelumeşti” taine căutate cu trudă… taine din care se nasc de multe ori poeme ce vor rămâne mărturie ca un “drapel al izbânzii”, al neabandonului în faţa obstacolelor…” (…)Oare ce aş mai putea spune despre “literă”? Poate contează şi aşezarea ei … în prea multă lumină (uneori) sau pe nedrept – în unghere mult prea întunecate!?

-Ce este arta?

-Încercările de a oferi o definiţie cât mai aproape de adevăr, artei, au fost şi vor fi variate. Arta poate fi definită ( de exemplu) ca modaliate prin care conştiinţa universală “germinează” în conştiinţa umană… iar aceasta din urmă găseşte mijloacele abile… prin care să modeleze, să aducă în lumină frumosul imaginar. Arta, frumosul artistic sunt generate de spiritual creator. Fumuseţea ca operă a spiritului nu s-a înfăptuit de la sine… a fost nevoie de exerciţiu, sacrificiu şi ardere. Arta este rezultatul încercărilor repetate, trudnice, de depăşire a limitelor realităţii imediate şi transcederea în metafizic, acolo unde spaţiile pure, neviciate “ascund” comori nebănuite. “Arta este chemată să descopere adevărul în forma plăsmuirii artistice, sensibile (…) şi că, prin urmare, arta îşi are scopul final în ea însăşi, în însăşi această reprezentare şi dezvelire. Căci alte scopuri, cum sunt; instruirea, purificarea, ameliorarea, câştigul bănesc, fuga după faimă şi cinste, nu privesc opera de artă ca atare şi nu-i determină conceptul.” (…) ( Despre artă şi poezie. Hegel). Opera de artă nu poate atinge “perfecţiunea” fără talentul, imaginaţia, fantezia, dăruirea şi nu în ultimul rând – cultura artistului. Spiritul creator, conştient fiind de aptitudinile, de particularitatea distinctă deţinută, înnăscută… se va dărui cu totul, se va “arunca” pur şi simplu în focul purificator, foc din care va rezulta opera desăvârşită… Am încercat să cuprind într-un poem câteva gânduri privind această nobilă trudă: Mă zvârcolesc în chinuri … // sfârşeşte trista-mi soartă.//ce-i arta? // ce-i scrisul? // o dulce şi amară vină//

prin care // eu – umilul serv – / /mă nărui …//Zadarnică mi-e truda // şi stânca ce rostogolesc // spre vârfuri ecou în noapte – // ce-alungă liniştea pădurii / /crescută din// iertări şi lacrimi ,/ /renunţări // şi braţe-ntinse spre lumină …// O! tu, divină minte // şi mai presus de toate …mă iartă de întreb: // ce-i semnul ce-am lăsat // de bună voie într-o carte? // … amară-mi este vina / / de-a mă hrăni // din flăcări

şi tac // când pulberea mă-mbie … // şi strig: // „ai milă!”când mâna care scrie // cerută-i ca răsplată // ca răsplată…( Mâna care scrie… Valentina Becart)

- De ce v-aţi apropiat până la contopire de literă?

-“Am devenit poet, descoperind forţa magică a cuvântului”. ( Nichita Stănescu). Aşa, într-un amurg, când soarele coboară după linia orizontului, rămâi cu privirile pierdute în zare şi tresari la gândul că nu eşti decât un simplu muritor, un prizonier într-o existenţă finită. Şi începi să-ţi pui întrebări şi să cauţi răspunsuri ce nu vor veni vreodată… Dar tu, sfâşiat de un zbucium interior, cauţi cu încăpăţânare… refuzând să rămâi suspendat în nemilosul şi tragicul destin. Dorinţa de a ieşi din “anonimat”, de a-mi striga zădărnicia, sfâşierea interioară – m-a apropiat de litera scrisă. “Tot ce n-a fost scris n-a existat niciodată” afirma un scriitor consacrat. Şi ce adevăr dureros! Talentul primit în dar la naştere trebuie multiplicat. Voi face o paranteză:“ cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente”. // “e o satisfacţie perpetuă, fără riscuri, fără dezamăgiri, o satisfacţie per care o poţi avea fără să depinzi de alţii.” // “cultura e adevărata formă de maturitate a spiritului, un fel de a adduce totul într-o ordine mai înaltă.” //“ cultura e sigurul loc în care libertatea e la ea acasă. ( Sensul culturii în literatura contemporană. C. Noica). Din fragedă copilărie am fost fascinată de cărţi: de basme, de poezie, de proză. Suflet-mi sensibil vibra cu fiecare pagină întoarsă… Cuvântul m-a vrăjit! Fiorul liric exista dintodeauna în adâcurile trăirilor mele. Aştepta doar clipa favorabilă pentru a-şi lua zborul… Şi ce fascinant, ameţitor şi tulburător zbor! Poezia este pentru mine cântecul de sirenă ce m-a urmărit şi mă urmăreşte… zorii – scăldându-se ca pruncii – în lacrimi de fericire! Poezia este cea care mă ajută să evadez din “sclavia” voinţei, iar spiritu-mi poate hoinări liber pe nesfârşirile albastre… căutându-şi drumul spre adevăratele origini… spre o lume neştiută încă – lepădându-şi pe “ţărmul vieţii” trupu-i cu iz nociv de lut! Marele Creator mi-a dăruit un “talant “… şi multă vreme n-am ştiut cum să-l fac să “strălucească în plină lumină “. Cuvântul m-a chemat! O adevărată amforă din care am băut – mereu, mereu mai însetată de noi înţelesuri. Dintotdeauna poetul a râvnit la comuniunea cu absolutul. Dorinţa de a evada din spaţiul cotidian, profan, limitat – în spaţiu imaginar, metafizic – a fost şi este acerbă. Aici eşti mai “acasă” ca oriunde…. Cuvântul – acest miracol – a făcut posibilă aducerea la lumină a trărilor, sentimentelor şi a făcut posibilă comunicarea lor. Cuvintele sunt o adevărată bucurie a sufletului. (…) “Rostul Piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”...(…) ( Octavian Paler). În “mărturisirea de credinţă literară” ( îngrijită de regretatul Artur Silvestri) făceam următoarea afirmaţie: “scriu… gândindu-mă la Rostul Piramidelor” şi desigur, la rostul meu pe acest pământ.

-Prima întâlnire cu un scriitor.Unde a fost?

-Întâlnirea cu un scriitor? S-a întâmplat prin anul 2005 sau 2006. ( nu-mi amintesc cu exactitate…). Am fost invitată de către o cunoştinţă apropiată la o lansare de carte care avea loc la Iaşi ( Casa Pogor). Au fost, de fapt, trei lansări de carte în aceeaşi zi. Îmi amintesc că la masa “juriului” se afla şi regretatul Alexandru Husar care a şi făcut o prezentare a volumului de poezie aparţinând poetului Ion Beldeanu, necunoscut mie, până atunci. Am găsit pe internet un fragment dintr-un interviu : “ când oficialităţile Ucrainei au hotărât să-mi ridice dreptul de a-I mai trece hotarele declarându-mă persoana indezirabila ( non grata) pentru o perioadă de cinci ani.” Acest lucru l-am aflat şi atunci….

Stăteam undeva în rândul trei, uşor ascunsă în spatele persoanei din faţa mea. La un moment dat poetul s-a ridicat în picioare şi a început să recite din creaţiile proprii, aruncându-şi din când în când privirile – învăluite într-o “lumină superioară” … către auditoriu. Nu ştiu de ce am avut impresia că “m-a văzut”… că s-a oprit o clipă asupra chipului meu…. Am tresărit şi inima a început să-mi bată mai repede. Recunosc! Am fost profund emoţionată. Cu o lună mai devreme îmi apăruse şi mie un mic volumaş de poezie” Fata sihastra” ( mai mult pentru copii), pentru nepoţica mea, Michele-Diana ( Birmingham). În acea perioadă nu mă gândeam să trec la o etapă superioară a descifrării tainelor cuvântului… a căutărilor – în special al unui stil personal. Dar a venit şi ziua în care am hotărât că trebuie să încerc… Pentru asta a fost nevoie de multă lectură, zbucium, şi “asceză” în sensul cel mai adevărat!

- Susţin instituţiile de cultură scriitorii?

-Oh! O întrebare ce răsuceşte un cuţit în rană… Părerea mea este că deziteresul pentru cei ce trudesc pe altarul cuvântului nu cunoaşte limite… De ajutor bănesc nici nu poate fi vorba! Dar pot adăuga… din toate timpurile s-au format cercuri, grupuri, grupuleţe…. care-şi promovează “talentele” din interior… Greu sau imposibil de trecut “sârma ghimpată” … Cei aflaţi în vârful piramidei au ajuns la un grad de “saturaţie” şi nu mai privesc în jos… la întregul lanţ trofic! Dacă o verigă dispare… totul se prăbuşeşte. Dar până să se “întâmple” acest lucru – trăiesc în ignoranţă şi desfătare ( atenţie! nu desfătare spirituală… ci materială). Mare păcat! Să strigăm!? Către cine? Haosul este nesfârşit….

-Aveţi palmares ales. Cum a fost drumul până aici?

-Drumul n-a fost uşor! Plin de obstacole şi capcane… dar Muza nu m-a lăsat singură. A adus în calea-mi zbuciumată un “OM” de o valoare fără seamăn: Misu Borser… regretatul şi nepreţuitul prieten, căruia i-am dedicat cel de-al treilea-lea volum de poeme, “Două lacrimi de cer”. Mi-a purtat paşii prin “hăţişul cuvântului” cu grijă, cu răbdare, dăruire şi iubire. “Ai citit: «Cum am devenit scriitor» de Panait Istrati?» Dar sublima operă a lui Holderlin – «Hyperion»?…” . “Sincer! Nu…”. “Să nu-mi spui că nu te-ai delectat cu scrierile lui Anton Dumitriu, «Cartea întâlnirilor admirabile»… sau ale lui Baudelaire, Esenin, Andrei Pleşu – «Minima Moralia», Octavian Paler – «Scrisori Imaginare», Jack London – «Martin Eden»… Constantin Noica – «Cuvânt împreună despre rostirea românească »”… “Nu încă!” – răspund abia şoptit. ” După ce vei citi… vom face analize, vom căuta înţelesuri… şi abia pe urmă vom vorbi despre stil, tehnică şi alte taine ale poeziei – pe care singură le vei descoperi.” Şi mi-a promis că va fi alături de mine până la capătul drumului… Drumul s-a dovedit atât de minunat, mereu înseninat de spiritu-i înălţător… dar atât repede şi fără milă curmat! Am rămas din nou în faţa unei răscruci – strângând în pumni ţărâna şi neînţelegând de ce… de ce? Cu sufletul plini de răni – am pornit mai departe, şi iată cum “Două lacrimi de cer” se rostogolesc din ochi-mi îndureraţi întru amintire! Dintr-un suflet prea plin – s-a născut poezia – pe care “Lumii o dăruiesc”… şi veacurile vor trece, aşternând cenuşa uitărilor peste inimi care, odată, au bătut înflăcarate… dar Cuvântul – va dăinui!

- Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

-Mărturisesc că am avut mereu o teamă gândindu-mă la “punct”… E tot ce rămâne! Un singur punct în univers. Desigur, am planuri, idealuri… Câte din ele se vor împlini, nu ştiu… Fiecare ne dorim o “oază luminoasă” la jumătatea drumului, un izvor cu apă limpede lângă care să ne aşezăm, în care să ne oglindim conştiinţa şi să ne răcorim fruntea … Este momentul în care trebuie să tragem o linie şi să medităm asupra lucrurilor făcute şi nefăcute… Şi câte mai sunt de făcut!? Trăiesc cu speranţa că voi mai reuşi să “ating” o ţintă….

- Ce ne pregătiţi în viitorul apropiat?

-Scrisul este ca o boală… e greu să abandonezi… Nu poţi şti niciodată ce-ţi aduce ziua de mâine. Fiecare scriitor doreşte să “înfăptuiască” o operă mare! Am în pregătire romanul “VIAŢĂ FURATĂ” care doresc să-mi fie “opera de căpâtâi”. Lucrez de câţiva ani la împlinirea acestui vis… dar odată cu trecerea timpului am constatat că nu mai sunt mulţumită de cele scrise… şi rescriu! În ultima vreme am îngrijit câteva antologii: de poezia, de proză. Este o muncă migăloasă şi delicată. Am hotărât să renunţ pentru un timp. Voi reveni, însă, deoarece mi-am promis că voi aduce la lumină o altă antologie… Dar nu vă mai spun nimic…

- Cum ar fi viaţa fără cultură?

-“O viaţă fără artă e ca un drum lung fără hanuri.” ( George Nechita.).

Şi cât de frumos şi adevărat o spune? Viaţa fără cultură este ca o zi fără soare… mohorâtă, searbădă. Este ca o fântână fără un strop de apă lângă care te prăbuşeşti… “Literatura este ca ziua: are o dimineaţă, o amiază, o seară şi o noapte. Aurora este de preferat crepusculului? Dar oare - lăsarea serii nu-şi are şi ea frumuseţea ei ca şi dimineaţa? Oare aceste nuanţe de roşu-arămiu şi de aur-verzui, tonurile de albastru-turcoaz ce se topesc într-un albastru ca safirul, toate acele culori ce ard şi se descompun îm marile incendiu final, norii cu forme ciudate şi monstruoase prin care pătrund jerbe de lumină şi care seamănă cu prăbuşirea gigantică a unui aerian turn Babel nu ne oferă tot atâta poezie ca Aurora… cu degetele ei roze, pe care nu vrem totuşi s-o dispreţuim?” (Istoria romantismului – Theophile Gautier). Cine ar putea afirma că n-a fost şi nu este vrăjit de seninul şi frumuseţea unei zile? Eu sunt de-a dreptul fascinată! Cultura este poarta care duce spre cunoaştere.

- Pasiuni.

-Cea care m-a salvat de la “pieire”… a fost pasiunea pentru poezie. Citesc multă poezie şi îmi bucur sufletul cu fiecare lectură. Iubesc natura cu întreaga ei metamorfoză mai mult “decât pe mine”.

În mijlocul naturii simt că trăiesc cu adevărat. Este locul care mă inspiră, mă hrăneşte spiritual. Un spaţiu al miraculosului, al tainelor ce aşteaptă să fie descifrate… Muzica şi dansul îmi luminează clipele goale, cenuşii,melancolice.

- Un crez al omului.

-Da! Doar unul…Să încerc să mă împac cu propria-mi conştiinţă.

- Un crez al sufletului.

-Sufletul este cel care m-a pus la grele încercări. Poate ar trebui să fiu mai atentă la “mesajele” trimise…Să încerc să fiu mai deschisă cu cei apropiaţi şi să le mărturisesc cât de importanţi sunt pentru mine? Poate…

-Un crez al scriitorului.

-Scriitorul se aşează la masa de scris cu gândul că cava rămâne în urma sa… măcar un semn al trecerii prin această existenţă. Sper că va veni un timp când omenirea va pune mai mult preţ pe latura spirituală, sper…

-Mesajul care poate salva lumea.

-Nu distrugeţi planeta! Redaţi aromnia şi echilibrul acestui spaţiu în care vor creşte fiii fiilor voştri. Nu vă condamnaţi urmaşii la o existenţă plină de suferinţă!