• Radu – după 10 ani

Da, în aprilie a.c. s-au încheiat 10 ani de la moartea lui Radu Săplăcan.
Avem o seamă de eufemisme, de tertipuri lingvistice care vor să ocolească vocabula „moarte” şi verbul însoţitor: trecere în nefiinţă, încetare din viaţă, stingerea din viaţă, trecerea la cele veşnice, a da ortul popii (Îmi amitesc de rostirea maleficului Engels la moartea partenerului său de crimă filozofică şi ideologică: „Marx a încetat să mai gândească”.).
Revin: Radu Săplăcan nu mai e printre noi de 10 ani. Spiritul său astuţios nu ne mai scutură, glumele sale nu ne mai provoacă râs, surâs ori grimase, discernământul său în fixarea valorică a unui fapt artistic nu mai e, intransigenţa împotriva cabotinismului şi nonvalorii a rămas doar amintire sau în textele critice alcătuite de-a lungul anilor, delicateţea sau uneori încrâncenarea sa lirică se desfoliază din cărţile sale de poezie, nu ne mai pot bucura agapele noastre, drumeţiile, energia lui debordantă ne provoacă doar nostalgii, reconstituiri. Acestea şi multe altele sunt cuprinse în volumul ”Saeculum, dincolo de nostalgii” (Editura Eikon, 2006); Saeculum – acel cenaclu fascinant, seducător, care a adunat lunar, la Dej, apoi la Beclean tineri sau mai puţin tineri scriitori, artişti plastici, actori. O, tempora !
Că s-a născut la Bucureşti (în 1954) e nesemnificativ. Traseul său existenţial e legat de trei localităţi: Beclean, Dej şi Cluj-Napoca; i-au marcat viaţa ca un fier roşu.
Şi totuşi, pe patul morţii fiind, a dorit să fie înmormântat la Braniştea (jud. Bistriţa-Năsăud). Nu ştiu ce motivaţie va fi avut acum 10 ani. De ce tocmai aici, unde, de altfel, se află osemintele sale, în mormântul din curtea bisericii ortodoxe, lăcaş de veci străjuit de monumentul făurit, dăruit de artistul plastic Maxim Dumitraş, unul dintre atâţia prieteni ai lui Radu ? Şi-a iubit enorm de mult tatăl; cu toate că, două personalităţi accentuate fiind, nu totdeauna a fost între ei un dialog zâmbăreţ. Dar cine nu l-a adorat pe Petru Săplăcan, eminentul dascăl de la Beclean şi apoi de la Dej, elevi, cunoştinţe, intelectuali de seamă sau oameni de rând ?
Ei bine, eu cred că Radu Săplăcan a dorit să rămână sub glie acolo unde este acum, pentru că Braniştea este locul de baştină al tatălui său şi pentru că aici a găsit totdeauna dragostea care alină, întremează, zideşte. Şi a avut nevoie de un asemenea catalizator, pentru că, în ciuda temperamentului său vulcanic, devastator uneori, el era, totuşi, un mare timid, un sfios.