Radu Săplăcan, între literatură şi muzică

Mulţi dintre voi, cu siguranţă se vor întreba: Ce legătură are una cu alta?

Ei bine, puţini ştiu că Radu Săplăcan, scriitorul şi criticul literar al generaţiei ’80, a fost, înainte de terminarea facultăţii şi a deveni profesor, încă de pe băncile şcolii, un împătimit al muzicii uşoare, aşa cum mai târziu a devenit un critic literar, iar ca poet un adevărat iubitor de frumos, patimi care l-au caracterizat până la sfârşitul prematur al vieţii sale pământeşti.

Era prin anul ’70, când am lăsat preocuparea fugară de profesor şi dascăl suplinitor, pentru a deveni, prin grija partidului, director de cămin cultural şi secretar comunal cu propaganda, făgăduindu-mi-se că voi fi trimis la Facultatea de ziaristică, o propunere care mi s-a făcut an de an, până ce a venit Revoluţia, iar făgăduinţa şi-a pierdut esenţa, mereu alţii reuşind să-mi ia locul, eu rămânând doar cu promisiunile unui partid mincinos şi corupt, se pare în urma acestei experienţe, cu toate că am fost declarat câştigător în 1973 al ziarului judeţean „Ecoul”, locul meu trebuind să fie luat de fiica secretarului cu probleme agricole a judeţului, dar… asta-i altă poveste.

Pe lângă munca mea de director, responsabil cu activitatea culturală în comună, cea mai mare parte a muncii mele era cea de partid, organizaţiile locale, săteşti, şcolare, dar şi activitatea cu CAP; în comună existând două cap-uri, la Dobric şi Căianu Mic. Cel mai mult eram preocupat cu activitatea organizaţiilor, devenind specialist în „hârţogăria” de partid, planificarea muncii, evidenţe, procese-verbale, referate şi dări de seamă, dar câte nu erau la o organizaţie de partid aşa de mare.

Dar, să ne întoarcem la problema care ne interesează. La Dumbrăviţa, sat aparţinător pe atunci de Căianu Mic, se organiza în fiecare vară, prin 15 august, de Sântă Mărie, balul diuganilor. Ziua era organizată horă ţărănească, la care se adunau şi veneau din toate satele vecine lătureni, tineri şi tinere, care veneau la hora satului, care era organizată imediat după Sfânta Liturghie de la Biserica din sat, la care eu, ca activist al partidului, mă feream să particip, altfel riscam sancţionarea. Seara era balul intelectualilor, le care se adunau, pe lângă fiii satului veniţi din toate părţile, elevi şi studenţi din împrejurimi.

Toată această organizare îmi revenea mie, ca director de cămin cultural, iar cel mai dificil lucru pe care trebuia să-l asigur era muzica. Formaţiile muzicale trebuiau arvunite din timp. Pentru horă era mai simplu, erau formaţii de lăutari autohtone, cu muzicanţi din sat, ori din satele vecine şi erau arvuniţi de cizăşi (persoane care arvuneau muzicanţii) contra unor sume de bani, dându-li-se arvun (o parte din plata muzicii), care se plătea la sfârşitul horei, de obicei seara. Acest lucru îl făceam eu, în prezenţa cizăşilor, după ce reţineam sumele cuvenite pentru cămin.

Pentru balul de seară, al „domnilor” se aducea muzică de la Dej, Bistriţa sau Cluj, unde erau formaţii anumite. În primul an, am pornit-o în căutarea unor formaţii muzicale. Aşa l-am descoperit pe Radu Săplăcan, care, elevi fiind la Dej, după ce venise de la Bucureşti şi se stabilise aici. Îl cunoşteam pe tatăl său, profesorul Petru Sălpăcan, ca şi maică-sa, soră a directorului meu de la liceul din Beclean, a lui „Birlic”, cum l-am numit noi, elevii, pe prof. Vasile Mureşan, care m-a eliminat pentru trei zile în timpul şcolii pentru că l-am citit pe Boccaccio (Vezi volumul meu „Cartea cu întâmplări, Ed. Napoca Star, 2008).

Pe Radu Săplăcan l-am găsit acasă, la Dej. Familia sa locuia într-un bloc pe Dealul Florilor. Aici am făcut târgul, de faţă fiind şi tatăl său, care m-a asigurat de seriozitatea lui Radu. Aşa că i-am plătit arvon şi am stabilit detalii privind transportul, masa şi celelalte. Aşa a fost prima mea întâlnire cu Radu, fără să-mi închipui că mult mai târziu, o să avem altfel de întâlniri, cele literare, despre care vom vorbi mai târziu.

Astfel, timp de cinci ani, Radu Săplăcan a devenit angajatul meu, cu formaţia sa de muzică uşoară a cărei lider era el. Era un lider carismatic, aşa cum mai târziu avea să devină şi în literatură.

Mergeam în fiecare an, de 15 august, de Sântă Mărie, de multe ori cu o maşină a vreunui voştinar din Căian, cu care îl aduceam pe Radu şi formaţia sa la bal, la care de astă dată lăturenii erau domnişorii şi domnişoarele venite tocmai de la Beclean şi de la Năsăud, dar şi din satele de pe Valea Ilişuăi, care profitau de pe urma ultimelor zile de vacanţă pe care le mai aveau până la începerea noului an şcolar sau universitar.

Cu Radu Săplăcan, în urma acestor aventuri anuale, lăsate cu aventuri bahice şi ospeţe pregătite de diugani, am devenit prieteni, descoperind că suntem născuţi în aceeaşi zi de 1 aprilie, pe care mai târziu o sărbătoream împreună, mai ales în timpul „Saeculumului” de la Beclean, mişcarea literară a tinerilor scriitori din Transilvania venind la Beclean din anul 1982, lucru pus la cale de către mine şi Radu, cu toate că unii îşi asumă în mod indubitabil acest lucru.

Martor la cele afirmate de către mine, semnatarul acestor rânduri este nici mai mult, nici mai puţin „Ecoul”, fostul ziar judeţean, acum „Răsunetul”, unde cronicile întâlnirilor de la „Saeculum” erau înserate în ştirile culturale ale ziarului.

Redau în continuare prima ştire care este singurul document care stabileşte data şi locul stabilirii Cenaclului „Saeculum” la Beclean, ştire care a apărut în ziarul „Ecoul” în septembrie ’82.

„Începutul”… „Cenaclu”: „Saeculum” la Beclean…

„La un pahar de vin cu prietenul meu, criticul Radu Săplăcan şi directorul Casei de Cultură, prof. Romulus Bob, am pus la cale stabilirea acestui cenaclu al tinerilor scriitori din Transilvania la Beclean.

Am găsit înţelegere la organele locale de partid, după cum ne spune directorul Romulus Bob, fostul primar Ştefan Puţura, era chiar entuziasmat.

Am stabilit ca prima şedinţă să aibă loc în octombrie ’82.

Deschiderea festivă are loc în prezenţa organelor locale de partid şi de stat.

Totul a pornit de la Colocviul interjudeţean de dramaturgie organizat de Comitetul de Cultură al oraşului şi Cooperativa meşteşugărească „Prestarea” (al cărei vicepreşedinte eram).

O reuşită în cadrul acestui nou festival în care organizatorii, fără sprijinul organelor judeţene de specialitate (în speţă Comitetul de Cultură al judeţului) au reuşit să întrunească la Beclean mulţi iubitori ai teatrului, scriitori, critici, oameni de teatru.

De remarcat şi prezentarea în cadrul colocviilor a pieselor „Labirintul” de F. Arabal, „Doi pe un balansor” de W. Gibsson şi „paiele şi măgarii” de Gh. Vlad. O reuşită într-adevăr remarcabilă.

Aşa s-a născut „Saeculum” la Beclean – cenaclu profesionist patronat de poetul clujean Teohar Mihadaş, iubitor al tinerilor şi al frumuseţii acestora”.

Iată câteva pagini inedite din istoria şi viaţa criticului de mare rezonanţă Radu Săplăcan, pe care puţini o bănuiesc!