Regele a murit! Trăiască regii!

În lipsă de altceva, viaţa cotidiană a fost absorbită de un fenomen funest: decesul prematur al lui Cioabă, regele ţiganilor de pe întreg „mapamondul mondial”. Înainte de a-l îngropa în cavoul aurit de mii de euro, cei doi fii ai acestuia l-au împărţit în două, născând doi regi în loc de unul care a fost, lucru care a creat ceva disensiuni în lumea mondenă ţigănească. Oricum, înmormântat cu mari onoruri, cu girul preşedintelui „Băse” un „al doilea părinte” pentru cei doi regi proaspăt încoronaţi va urma o întreagă daravelă în lumea colorată a acestei etnii extrem de controversate încă de la apariţia ei in lume. Originari din India, romii au apărut în Europa Orientală prin sec. al XII-lea, trei secole mai târziu făcându-şi apariţia în Europa Occidentală. Nomazi fiind, aveau meserii specifice legate de prelucrarea metalelor – fierari, armurieri, spoitori, căldărari, geambaşi, muzicanţi şi ghicitori. Dacă în Imperiul Otoman nu a fost supuşi niciunei discriminări speciale, în Occident au fost vreme îndelungată vânaţi şi persecutaţi. Ceea ce nu a împiedicat sedentarizarea lor în Spania în sec. al XVIII-lea, sau chiar asimilarea forţată în Ungaria, sub Maria Theresa a Austriei, care voia să-i transforme în „neo-maghiari”, cu toate acestea, majoritatea romilor au păstrat un mod de viaţă itinerant până spre mijlocul sec. al XX-lea când romii din Europa Orientală şi Centrală au fost în mare parte absorbiţi, în perioada comunistă, de industrializarea masivă din diverse ţări, în general în poziţii în care nu era necesară o calificare anume, schimbare care i-a transformat definitiv în populaţie sedentară, spre deosebire de fraţii occidentali, care continuă să rămână nomazi.
Circulau, venite din vremuri de demult, tot felul de legende legate de Geneză, una dintre acestea fiind a lui Franz de Ville care o culege, cică, din Transilvania, prin care se povesteşte naşterea primului om astfel: într-o zi, Dumnezeu a decis să şlefuiască un om. A luat lut, a făcut o statuie şi a pus-o la copt în cuptor. A plecat să se plimbe uitând ce începuse să facă, fapt care a făcut ca omul să fie ars şi negru cu totul. Acesta a fost strămoşul negrilor. Dumnezeu a mai făcut o statuetă, dar de data aceasta s-a temut să nu o mai ardă, lăsând-o prea mult în cuptor, aşa încât a deschis prea devreme: omul era palid. Acesta era strămoşul albilor. Dumnezeu a repetat pentru a treia oară experienţa şi de data aceasta i-a reuşit: ultimul om era copt cât trebuie, bine aurit şi bine bronzat. Acesta fiind strămoşul ţiganilor. Ca să vezi ! Oricare ar fi geneza acestei etnii, ea rămâne o realitate fierbinte peste tot acolo unde supravieţuieşte şi, citându-l pe Maurice Barres: „Independenţa, o dorinţă de a fugi de noi şi de a trăi în natură, iată secretele bărbaţilor, al femeilor din această rasă şi a fraţilor lor într-un spirit. În van societatea noastră încearcă să-i seducă, să-i asuprească, să le oprească migraţia, niciodată nu vor renunţa la mizerabila lor viaţă în schimbul siguranţei pe care încercăm noi să le-o oferim”, pe când Luigi Pirandello, laureat al premiului Nobel pentru literatură, tocmai pune în vaza seacă de cristal cei doi crini regali de carton cu cuvintele: „Lumea e un câmp pe care ţiganii sunt florile. De ce vreţi să rupeţi florile?”. Pe ce câmp o fi hoinărit marele scriitor? Să fie oare Champs Elysees din Paris, unde pe celebrul bulevard frumoasele ţigănci ofereau flori miilor de trecători?