În Republica Moldova se simte iz sănătos de UNIRE!

Este un subiect fierbinte dincolo de Prut şi care, din nefericire, a trecut cam nebăgat în seamă, aici în România, deşi în ţara mamă ar trebui ca această preocupare a moldovenilor de peste Prut să fie altfel primită şi privită în ŢARĂ, numai că aici, noi, avem un alt subiect fierbinte: suspendarea preşedintelui Băsescu, pe care poporul se pare că nu-l mai vrea în fruntea ţării. Şi verdictul votului e clar.
Se vorbeşte în Republica Moldova, acut, despre un fapt real, şi anume că, de-o parte şi de alta a Prutului trăieşte un popor ce are aceeaşi limbă, multe obiceiuri similare, are aceeaşi credinţă, dar avem acum două state care înainte au fost reunite într-un singur stat, dezmembrat de voinţa mai marilor lumii care şi-au păstrat şi care n-au abandonat nicio clipă apucăturile imperiale.
Să nu uităm că actuala suprafaţă a Republicii Moldova a fost „dăruită” de Poarta Otomană, la 1812, Rusiei Ţariste, care a ţinut cu dinţii de această „bucăţică” de Românie şi, în ciuda unor promisiuni pe care ŢARUL le-a făcut la 1877, când „românii” i-au salvat onoarea de la o înfrângere ruşinoase şi care ţar şi-a uitat promisiunile de a retroceda parte din pământul românesc smuls samavolnic din trupul unei ţări cam ca în aceeaşi modalitate în care Diktatul de la Viena a dăruit Ungariei o mare parte din Transilvania românească, numai că, până la urmă, ţarul şi-a uitat promisiunea.
Iată cum prin PACTE de tipul cel al lui Ribentrop-Molotov au fost consfinţite rapte anterioare, parte a Moldovei a fost alipită Rusiei, care o foloseşte acum drept ţară tampon şi nişte teritorii care de drept şi de fapt nu i-au aparţinut, ba din care teritoriu acum s-au născut: Republica Moldova, „Republica” Transnistreană şi „Republica” Găgăuzia, pentru că, se pare că, „Federaţia Rusă” ştie foarte bine cât este de importantă sintagma „divide şi stăpâneşte” şi, ruşii stăpânesc de 200 de ani, cu foarte mici intermitenţe, un pământ obţinut printr-un rapt evident – o bucată de pământ cât o ŢARĂ.
Este absolut reconfortant şi benefic că iarăşi moldovenii de peste Prut simt că inima lor bate aidoma cu cea a localnicilor din România, demersul unioniştilor din Republica Moldova îşi are izvorul limpede şi clar în istorie, în lupta înaintaşilor, în vestigiile ce străbat şi România şi Republica Moldova şi care vorbesc despre o ŢARĂ, o LIMBĂ, un POPOR.
Istoria comună este o evidenţă şi tot atât de e evidentă este şi faptul că „despărţirea” este doar una vremelnică şi dacă Germania a trecut, firesc şi obiectiv, peste un moment similar, de ce noi, ori alte puţine ţări doar artificial despărţite, tot prin intervenţii străine, nu vom lupta pentru reunificarea ŢĂRII.
Evenimentele din Republica Moldova atestă că tot mai mulţi locuitori din această altă ţară românească doresc UNIREA iar, cu ceva vreme în urmă PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL a câştigat, la început de iunie, procesul intentat Ministerului Justiţiei Republicii Moldova, care refuzase să înregistreze modificările la Statutul formaţiunii, conform cărora obiectivul politic al Partidului Naţional Liberal este UNIREA Republicii Moldova cu România.
Este demn de subliniat că, poate, surprinzător pentru noi, aici, în România, în aceste zile de mare bătălie politică, Curtea de Apel Chişinău a declarat ilegal refuzul ministerului, obligându-l să înregistreze Statutul Partidului în noua redactare, care va avea o consecinţă firească subliniată şi peste Prut: „dacă ministerul se va conforma deciziei instanţei (n.n. s-a conformat), naţional-liberalii vor avea dreptul să pledeze pentru UNIREA cu România, să facă agitaţie, să organizeze marşuri unioniste”, după cum afirmă preşedintele PNL, Vitalie Pavlicenco.
Aşadar, în Republica Moldova, un partid „promovează imperativul reîntregirii neamului românesc, prin lichidarea consecinţelor juridice ale Pactului criminal Molotov-Ribentrop, ca să se restabilească adevărul istoric, pentru partea poporului român ce locuieşte în frontierele legale ale Republicii Moldova, recunoscute de ONU!
Pe acest fond de profundă trezire la nevoia reconsiderării adevărurilor istorice este de apreciat faptul că românii moldoveni din stânga Prutului au continuat lupta pentru reunificarea ŢĂRII, trecând practic peste poveşti cu iz de trădare de ţară, poveşti ce vorbesc despre „cedare de suveranitate” şi în momentul când scriu aceste rânduri îmi vine în minte ideea unui referendum şi să întrebăm românii cam ce părere au atunci când falşi patrioţi români sunt dispuşi să-şi aducă contribuţia la sfârtecarea ţării, vreme în care patrioţi de dincolo de Prut continuă să acţioneze pentru împlinirea idealului naţional al Unirii?
Cu o răbdare şi o disciplină demnă de cauza pe care o servesc, aceşti ROMÂNI şi bărbaţi adevăraţi, pentru care idealul naţional al Unirii nu este doar o sintagmă goală de conţinut ci este îmbrăcat în hainele sfinte şi luminoase ale acţiunii consecvente şi permanente într-o luptă dură pentru redeşteptarea energiilor adormite ale neamului de pe cele două maluri ale Prutului, iar acţiunile concrete dătătoare de reale speranţe mişcării unioniste care trebuie să capete vigoare nu numai în Republica Moldova, dar şi în România, iar oamenii, românii în ansamblul lor, ar trebuie să considere că unioniştii doresc ca „integrarea europeană a Republicii Moldova” să fie extinsă sau întregită cu înţelesul drag lor şi pe care-l aşteaptă „integrarea europeană ca ţară, dar mai ales ca parte componentă a României” pentru că aşa am fost, prin istorie şi vremi.
Este neîndoios că mişcarea unionistă de peste Prut a creat frisoane şi reacţii, dar ea se manifestă energic, iar cei peste 7.000 de oameni care au ieşit în stradă la Chişinău, în 22 iulie, imitaţi de alte sute de manifestanţi la Cahul, au participat la „Marşul pentru Unire”, organizat de Consiliul Unirii; Platforma Civică „Acţiunea 2012” ca şi alte organizaţii prounioniste, fără a uita că la aceste acţiuni au participat şi adevăraţi unionişti din România.
Cei peste 7000 de oameni care au ieşit în stradă la Chişinău şi care au cerut răspicat reunirea celor două state româneşti, au trezit fiori pe şira spinării politicienilor şi nu numai, atât la Moscova, dar şi la Berlin, cât şi pe cea a unor politicieni de la Chişinău şi chiar Bucureşti, surprinşi poate, şi care ar trebui să înţeleagă că ideea „cedării de suveranitate” este tare departe de voinţa multor popoare, printre care şi românii, indiferent de care parte a Prutului trăiesc.
Trebuie să înţelegem foarte clar că mişcarea unionistă din stânga Prutului nu este privită cu indiferenţă de ruşi, mai ales, dar şi de germani deranjaţi poate că „sunt contestate” peste vreme „înţelegeri” stipulate în Pactul Ribentrop-Molotov. Înţelegeri între ei.
Normal că în Republica Moldova efervescenţa mişcării unioniste a generat suficiente mişcări adverse, susţinute de cei ce văd, în perspectiva UNIRII, motive de îngrijorare ce se pot răsfrânge negativ asupra perspectivei unor aranjamente gândite între externele prietene la nevoie, Rusia şi Germania. Multe înţelegeri au semnat cele două ţări.
Este momentul, stimaţi cititori, să medităm, împreună, asupra unui demers ce-i onorează pe fraţii noştri de peste Prut. Să-i felicităm şi să-i îmbrăţişăm cu căldură şi respect şi să ne dorim, împreună, REUNIREA.
Iată un subiect extraordinar care nu trebuie trecut fără a fi observat şi apreciat ca atare.
Sincere urări de apreciere pentru cei ce reaprind în locul podurilor de flori podurile eterne ale SIMŢIRII ROMÂNEŞTI.
Iată motivul pentru care vom mai rămâne în preajma acestui subiect deosebit.
Adrian L. Mănarcă,
seniori editor