ŞANTIER LITERAR: ION CRISTOFOR

 

L'ESPRIT DE L'ESCALIER

 

Poezia nu e vandabilă

mi-a spus editorul meu.

 

Nici stelele,

Nici roua sau ploaia nu se vând

Aş fi vrut să-i răspund.

 

M-am mulţumit

Să constat

Pe scările editurii

Că nu de privighetori

Este călcat în picioare

Poetul.

 

CALENDAR

Îndoielile stau ascunse în mine

Ca într-un cal troian.

 

Cerul de iarnă foșnește

Ca poalele rochiilor unor femei bătrâne.

 

 

PRAGUL DE NISIP

 

 

Orele întunecate ale nopţii îşi înfig gheara de tigru în mine

Sub pereţii halucinaţi ai camerei

Umbra sfinxului îmi cade pe faţă

Pe mâna ce tremură, ca ţapul în rut, pe albul de fecioară al hârtiei.

 

Afară se învârtesc căluşeii în caruselul constelaţiilor

Şi doar fetele triste îşi mai fac rondul de noapte în piaţa pustie

Şi jucătorii de ruletă se întorc acasă mai bogaţi cu încă o iluzie.

 

Din grădina părăsită, din arborii uscaţi

O orchestră de instrumente dezacordate îţi cântă un vals disperat

Ai ratat să fii o fiinţă desăvârşită, îţi urlă instrumentele de lemn

Ai ratat să fii un crocodil feroce, îţi aruncă în faţă saxofoanele.

 

Nu prea ţi-a reuşit nimic, Don Juan al cuvintelor

Femeile şi iluziile te-au părăsit.

Ai ratat până şi postul de mecanic de locomotivă în Suedia

Îţi amintesc tobele tribale ale întunecaţilor arbori

Sau poate ecoul îndepărtat al unei locomotive cu aburi

Pierdută în noaptea copilăriei, petrecută la periferia oraşului.

 

Nu-ţi mai rămâne, îţi şopteşti,

Decât să intri în pielea scribului melancolic

Care-şi scrutează în inima nopţii vârstele şi eşecurile.

 

Sub umbra unui sfinx nevăzut, cu chip de femeie

Faţa ta e brăzdată de valuri, de umbre fatale

Oho, aho, iar aheii debarcă încă o dată la Troia

Iar preafrumoasa Elena te-a părăsit încă o dată

Tocmai pe pragul de nisip al insomniei tale.

 

PUTERE A DRAGOSTEI

 

La cântecul unui flaut de os

Ca la un semn se ridică

Cei ce dorm în adâncuri de mare

Cei ce dorm adânc sub pământ.

 

Din pulberea ridicată

De tălpile tale, frumoaso,

Se naşte acum o nouă constelaţie.

 

În timp ce dragostea mea

Pentru o neştiută femeie

Luminează ca ziua oceanele

Străduţele unui oraş fără nume

Noaptea târziu când se aud vaietele de plăcere ale patului său

Şi florile carnivore devorează ultimii îngeri

Prin aerul tot mai pustiu.

 

La cântecul unui flaut de os

Ca la un semn se ridică

Fluturii şi păsările albastre de sub pământ.

 

O, nesfârşită, ucigătoare putere a dragostei

O picătură de rouă întemeiază acum

O împărăţie în vânt.

 

BLUESUL REGELUI MIDAS

 

În lumina fulgerului

apari deodată brusc îmbătrânit

cum stai doar o clipă

la masa de piatră

din curtea părinţilor tăi

acum înstrăinată.

 

La geamul casei se ivesc

străini, iscoditori,

doar ochii scoşi din orbite

ai celor duşi

ochii de cianură ai contabililor,

ochii de arsenic ai cămătarilor.

 

Acum când intră ciuma-n oraş

când judecat şi strivit ca un vierme vei fi

tu şi urmaşii urmaşilor tăi

de ochii de arsenic ai cămătarilor.

 

Regele Midas

cel cu urechi de măgar

cel ce aur mănâncă

cel ce aur respiră şi bea

regele Midas a ajuns un soi de preşedinte,

o scârnăvie ce duhneşte a ministru.

 

Acum e vremea solemnelor, găunoaselor umbre

suflă din toate părţile cuvintele morţii, bate un vânt sinistru.

 

Acum judecat vei fi şi strivit ca un vierme

tu şi urmaşii urmaşilor tăi

de ochii de arsenic ai cămătarilor.

 

E veacul putred al tuturor javrelor

e ceasul trădării, e ceasul de ospăţ al hoitarilor.

 

BONSAIUL 

De ziua mea de naştere, ca orice burlac, mi-am cumpãrat eu însumi un cadou. Am târguit de la piaţã un bonsai. Bãtrânelul care mi l-a vândut avea o enigmatică figură de vrăjitor. Purta o barbă roşie ce începea să albească. Faţa lui ciupită de vărsat s-a luminat de un zâmbet când mi-a împachetat bosaiul într-o pungã de hârtie, roşie ca şi barba lui. Mi-a dat câteva indicaţii cum să-l îngrijesc. L-am dus acasă cu cea mai mare grijã, am bãut cu el un vin, i-am urat la mulţi ani. Vreme de câteva sãptãmâni l-am îngrijit cu cea mai mare grijã, urmând îndeaproape sfaturile bãtrânului care mi-l vânduse. Cu o foarfecã i-am retezat, cu  cea mai mare grijã, ramurelele şi, din timp în timp, rãdãcinile. I-am administrat cu atenţie toatã cantitatea de apã indicatã. Din când în când îl scoteam pe terasa casei la soare. Dupã câtãva vreme micul arbore s-a umplut de superbe flori violete.

La un moment dat, am fost silit sã plec într-o cãlãtorie de afaceri. L-am lãsat în grija doamnei Margit, vecina mea. Când m-am întors dupã cîteva sãptãmâni, bonsaiul înflorise din nou. Dar florile erau, de această dată, roşii ca focul. Am întrebat femeia dacă nu cumva a înlocuit bonsaiul meu cu un altul, vrând să-mi facă o surpriză. Dar doamna Margit s-a mulţumit să clatine din cap, oarecum indignată.

În noaptea ce-a urmat, în somn,  m-am simţit deodată scuturat cu putere. Am crezut că e cutremur sau că în încăpere năvălise o fostă amantă de-a mea. O harpie, o pacoste, ca să fiu cinstit. Nici una, nici alta. Ce credeţi că se întâmplase?  Bonsaiul japonez crescuse enorm, ramurile lui îmi invadaseră încăperea şi patul. În ramurile arborelui, acum imens, câteva păsări cântau nebuneşte. Am crezut că visez când mi-am dat seama că pe una din crengile ce străpungeau tavanul, lăsând să se zărească stelele, pe o creangă de sus, am zărit legânându-se, ce credeţi? O femeie goală, o superbă creatură, toată numai zâmbete, îmi făcea semne cu mâna.

Despre ce s-a întâmplat mai apoi, discreţia mă obligă să trec totul sub tăcere. Dar câteva amănunte vi le-aş putea, totuşi,  povesti. Când m-am trezit dimineaţa,  după tumultoasa noapte petrecută sub ramurile arborelui japonez, am constatat, privindu-mă în ironica oglindă din baie, că îmbătrânisem îngrozitor. Bonsaiul meu se uscase, camera era plină de frunze uscate, păsările zăceau prăbuşite pe covor, moarte, colcăind de furnici. E, cred, inutil să mai adaug că frumoasa dispăruse ca şi când n-ar fi fost.