Săracu’Nilă!

La poarta casei dărăpănate Nilă stătea dus pe gânduri. Nu putea pricepe de ce i s-a întâmplat tocmai lui una ca asta.
- Să nu știe ei nici atât… să nu știe…
Repeta vorbele acestea fără a-și lua privirile de la gardul învechit, gata să cadă în uliță. Căldura înăbușitoare alungă trecătorii. Doar Duțulache se gudură pe lângă el cu gândul la brânza furată.
- Să nu știe ei nici atât… să nu știe…
Într-un târziu, Birică se zări la capătul uliței. Se apropie încet de Nilă:
- Ai un foc? întrebă el mai mult șoptit.
- N-am!
- Parcă ești nea Ilie, când venea fonciirea…
- Nu mai fumez! De fumat îmi arde mie acum?
Birică nu știa ce să creadă. „Poate i s-a întâmplat ceva și nu știu eu. Săracu’ Nilă!”
O tăcere stânjenitoare se lăsă între cei doi. Duțulache miorlăi și el, apoi își căută un culcuș la umbră.
- Și tu ar trebui să fii supărat, Birică!
Birică făcu ochii mari cât cepele.
- De ce, mă Nilă?
- Pentru bacalaureat…
Birică încremeni de-a binelea.
- Doară nu te-ai înscris și tu? zâmbi Birică șăgalnic.
- Eu, nu, dar mulți ca mine, da! Auzi, Birică! Să nu știe ei nici un roman interbelic! Ne făcură pe noi… interbelici! Nici Ion, nici Ana, nici Otilia sau Ela… Nu! Doar Nilă și Birică!
- Și de ce te necăjești, mă Nilă? se auzi Birică.
- Asta nu e tot! S-au apucat de scris băieții! se răsti el involuntar.
- La examen?
- Nu, Birică, nu! Petiție! Da, ai auzit bine! Petiție!
- ?!
- Ca să fie recunoscut „Moromeții” ca roman… interbelic.
- La asta nu m-aș fi putut gândi, Nilă, răspunse Birică surprins, apoi schimbă vorba:
- O venit umbrele, Nilă! Mă duc să mă întâlnesc cu Polina.
Birică plecă. Nilă intră în curte mai abătut ca înainte.
- Să nu știe ei nici atât… să nu știe…, bâigui el până când soarele se ascunse după deal.
Birică își întorsese de câteva ori capul și zări doar ulița goală și insensibilă. „Săracu’ Nilă! Săracu’ Nilă!” repetă el întruna până când se pierdu în umbra amintirilor.