„Scrierile pedagogice” ale lui Ion Pop Reteganul

Puțină lume știe că în afară de calitatea de folclorist, Ion Pop Reteganul a desfășurat și o intensă activitate de pedagog, gazetar și etnograf. Grație d-lui Liviu Păiuș, iată, anul acesta (2016, ed. Napoca Star, Cluj-Napoca), putem să-l cunoaștem pe autorul „Poveștilor ardelenești” și în aceste ipostaze. Scormonind prin Arhivele Statului din Bistrița, Liviu Păiuș a descoperit două „disertațiuni” (în manuscris), una intitulată „Mintea”, „ținută în 21 Mărțișor 1887, cu ocaziunea adunării generale a Reuniunei <>, desp. II, în Rodna Veche”, și alta cu titlul „Frideric Frobel – Grădinile de copii”, „temă lucrată pentru adunarea generală a reuniunii învățătorilor din vicariatul Rodnei, <>, ținută în 14 și 15 oct. 1888 la Sân-Georgiu, pe Someș”, apoi un alt manuscris stufos, intitulat „Colțul nord-ostic al Ardealului”, cu subtitlul „Reamintiri din trecutul și prezentul locuitorilor acestui ținut, starea <>; Bârgăul, munții lui, valea, locuitorii, portul, limba, în 1888”, iar în revista „Școala poporală” (Gherla, 1893, nr. 133, 148, 162, 180 și din anul II, nr. 197) articolul „Epistola în școala poporală”, pe toate editându-le într-o carte unde semnează și studiul introductiv; menționez că Reteganul a elaborat aceste scrieri în perioada când a servit ca învățător Școala confesională din Rodna (între 1886-1892, perioada cea mai fructuoasă din activitatea sa, când a adunat diverse creații folclorice din arealul acestei frumoase comune), de unde, de fapt, s-a și pensionat.
Prelegerea cu tema despre „minte” pornește de la pildele înțeleptului Solomon și continuă cu speculații subtile despre comentariile lui Kant („mintea este tezaurul ideilor”), ale lui Goethe („mintea a fost numai a minorității”) și le completează cu citate din poezia „Mintea” a lui Andrei Mureșanu, scrisă „după cunoștințele supte din Plutarh”, ale lui N. Beldiceanu, concluzionând cu opinia că popoarele mari au ajuns „în culmea măririi” și au decăzut, deoarece „s-au lăsat dominate de pasiuni”. El este sedus de ideea „omului frumos” (perfect) din poezia cu același titlu a poetului imnului nostru național, dar, până se va ajunge la această performanță „multă apă va curge pe Someș la vale”, căci „roză fără ghimpi și om fără cusur rar există”, neabținându-se să se întrebe, retoric: „Cât mai trebuie să treacă până când mintea sănătoasă va fi posesiunea masei întregului gen uman, sau barămi până când ideile celor mai cu minte și mai buni vor fi pricepute și primite de masele cele compacte”.
Ion Pop Reteganul găsește „trei soiuri de minte: teoretică, practică și estetică” și emite pe marginea lor aserțiuni care mai de care mai interesante. Când vorbește despre dihotomia dintre minte și prostie la un moment dat zice: „Ca tot ce este și ne putem închipui așa și mintea își are contrarii săi, cei mai neîmpăcați sunt doi: prostia și nebunia (că neghiobia este numai o specie a prostiei, o prostie de calibru mai fin)”.
În prima parte a disertației „Frideric Frobel – Grădinile de copii”, Ion Pop Reteganul se ocupă de biografia pedagogului Frobel, a cărui teorie – însușită de ardeleanul nostru - se baza pe faptul că pruncii nu pot primi educația potrivită de la mamele lor, care, fie nu aveau timp să se ocupe de fiii sau fiicele lor, fie nu aveau pregătirea necesară și se impunea înființarea „grădinilor” (viitoarele grădinițe de astăzi).
„Epistola în școala poporală” este o temă specifică teoriei literaturii, autorul pledând pentru latura practică a activității didactice, fără a se neglija de bună seamă rolul învățării corecte a limbii române în școală, dând indicații metodice asupra elaborarii unei scrisori sau compuneri, „îndeosebi de stilistică”. Cea dintâi regulă a stilului epistolar este: „scrie totdeauna așa, ca ușor să te priceapă fiecare și să-i sune bine”, pentru asta, însă, trebuie să ținem cont de: „uzul limbii române, să știm bine regulile gramaticii, să ne câștigăm claritatea și lămurirea în scriere, conformitatea, scurtimea, demnitatea, voiciunea, harmoniarea”, fiecare fiind detaliată cu mare talent de autor. El clasifică epistolele după conținutul lor în: bilete simple, epistole de înștiințare, enerative, de cerere, de invitare, de recomandare, gratulatoare, mângăietoare (de consolare), de mulțămită ad-monitorioare (prin care se aduce aminte cuiva de datoria sa), escusătoare și literare.
Chiar dacă studiul „Colțul nord-ostic al Ardealului” nu este original, merită apreciată – cum scrie Liviu Păiuș - „sinceritatea lui Ion Pop Reteganul de a recunoaște lucrările pe care le-a consultat”, cu precădere cele ale academicianului Florian Porcius, cu care, de altfel, s-a împrietenit încă de la sosirea sa în Rodna. Folcloristul scoate în evidență rolul pe care l-a avut fondul de provente în viața bârgăuanilor când „din acesta s-au purtat spesele pentru edificarea cuartirelor și cancelariilor pentru ofițerii de ștab și de companii, pentru zidirea de poduri artficioase, pentru institutele principale de învățământ și educațiune și pentru serviciul silvanal”. Multe pagini sunt destinate istoriei înființării Gimnaziului din Năsăud, greutățile întâmpinate de autoritățile române, fapt care a dus la începrea construcției de-abia în iulie 1887. Date importante aflăm despre profesorii gimnaziului, despre învățătorii din școlile elementare confesionale din cele 39 de comune grănicerești. În privința localurilor de școli, se arată că în 1887 „se făcură edifice școlare la Ilva Mică, Ilva Mare, Nepos, iar în astă vară (1888) se făcură la Mocod, Șanț, Rodna Veche și chiar acum în Borgo-Prund”. Subliniez faptul că Ion Pop Reteganul s-a opus separării elevilor după sex, deși în unele școli din Bistrița se practica această metodă.
Alături de editarea „Poveștilor ardelenești” (2003) și a creațiilor populare inedite, culese de „cel mai mare folclorist din Ardeal” (cum îl numea Ion Mușlea) din Țara Năsăudului, cuprins în volumul „Someș, Someș, apă lină” (2015), prin aceste „Scrieri pedagogice”, Liviu Păiuș aduce încă un omagiu lui Ion Pop Reteganul, cel care a învățat carte timp de șase ani pe copiii rodneni la sfârșitul secolului al XIX-lea.