Sculptorul Maxim Dumitraş sub magia realului

Intrând în Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, intrăm într-o atmosferă atent construită, unde nu numai timpul este comprimat, ci şi spaţiul, iar vizitatorul este sedus de un fel de artă a tăcerii. Aici comunicăm cu timpul într-un spaţiu al legitimării, iar dialogul între culturi are ceva din magia tradiţiei blagiene, un fel de mare nelinişte pe lacrima lemnului care acceptă consolaţia omului într-un inedit act de cunoaştere.
Muzeul de Artă Comparată de la Sângeorz-Băi s-a născut dintr-un vis de singurătate şi îmbracă imaginea unei fastuoase opere de artă, aici se cultivă nu doar un inedit patrimoniu, ci se dezvoltă existenţial o clipă din marea noastră trecere, aici artistul atemporal fuge prin istorie încercând suprema ieşire din „norul captiv” al domnului Maxim Dumitraş, ctitorul şi amfitrionul Muzeului.
Artistul, sculptorul, plasticianul Maxim Dumitraş iese din ipocrizia contemporană, dânsul a ştiut să conserve, uneori doar din instinct, tehnicile artistice străvechi şi a ascultat şi s-a proiectat subtil într-un dialog cu materialul care aştepta să fie distribuit şi organizat într-o formă a cunoaşterii. Piatra, lemnul, metalul şi mai nou împletitura de nuiele, coloranţii şi răşinile polimerice, sunt „copiii” artistului care recepţionează liniştiţi viitoarea lor imagine simbol. Domnul Dumitraş este un ziditor al formelor noi prin expresia comunicării în materia care se supune conştiincioasă. Dacă sculpturile sale au de multe ori absenţa spaţiului, iar golul devine ceva palpabil, timpul este puternic comprimat şi nu lipseşte niciodată, sunt aici forţe şi tensiuni care sintetizează şi organizează o anumită idee.
„Copacul” domnului Dumitraş, pe fond albastru, pune, parcă, mâna cerului pe copacul pământului şi astfel dialogul cer-pământ este expresiv de viu, mergând până la eliberarea de mateie. Lemnul, piatra, metalul sunt exploatate senzual şi aduc expresivitatea modernă a formei, în timp ce argila şi împletiturile de nuiele ne duc în arhaismul tradiţiei, în „marea nelinişte” a lui Lucian Blaga. Lemnul devine o geneză a timpului şi cultivă dialogul cu noi înşine şi ne poartă spre un cult al cunoaşterii în continuitatea şi spiritul nostru ca popor, este de fapt un proces de creaţie. Sculptura domnului Max Dumitraş este o expresie a echilibrului între realitate şi mit, artistul însufleţeşte materia şi-o face să se exprime într-un gram de infinitate, printr-un „suflet albastru”, de pildă, sunt, de fapt, gesturi şi rostiri discrete ale artistului, o refulare absolut necesară.
Domnul Max Dumitraş, s-a spus, este un personaj atipic, până la urmă valoarea unui artist este cu atât mai atipică cu cât este mai mare. Aici realitatea pură şi magia imaginarului îşi zâmbesc reciproc şi primesc simultan măreţia creaţiei în reconstruirea istoriei. Între domnul Dumitraş şi materialele sale există o relaţie de provocare reciprocă, aici clasicismul stă în lemnul metamorfozat şi în lut, împletiturile de nuiele poartă pe umeri barocul, romantismul poartă culorile calde, iar expresionismul parcă ar conduce toate mişcările. Domnul Maxim Dumitraş „remodelează Neantul, face vizibil Golul, anturează Absenţa”, cum spunea criticul de artă Pavel Şuşară. Într-un ciclu mai recent al artistului întâlnim temele „Adam şi Eva, Arcul, Pasărea, Treceri, Melcul”, aici vedem înlocuirea substanţei cu lumina şi un fel de negure a materialului, spaţiul fiind eficace chiar şi gol. Trecând prin cerc, elipsă, arc, linie frântă, materialul devine spirit şi domină totul. Artistul găseşte colaborarea culturilor care se întâlnesc, este un exerciţiu spiritual, inedit şi greu de găsit, iar spaţiul, din nou spaţiul, capătă conotaţii metafizice, obiectul se spaţiază, devine spaţiu şi concretul, realitatea propriu-zisă îşi pierde din importanţa ei clasică.
Totdeauna domnul Max Dumitraş se cunoaşte constant, pe sine însuşi, din ce în ce mai bine, pornind mereu de la puternicile sale rădăcini, acea cultură ţărănească a poporului român, acea viaţă cu valorile ei fundamentale, Dumnezeu, Naţiune, Familie, Limbă. Dânsul sculptează şi pictează cu bucurie, în creaţia sa întâlnim artă de muzeu şi piese monumentale sub cerul liber. Creaţia sa din ultima vreme, grupată sub sintagma „Utopia splendorii”, ne duce, vrând nevrând, mai ales cu nostalgie şi un fuior de ironie, la un fel de forme de ideal, un ideal spre care artistul tinde mereu cu necesitate. Artistul se inundă cu albastru, culoare care controlează cromatica lemnelor pictate, culoare pe care o găsim deseori în decoraţia caselor ardeleneşti. „Utopia splendorii” acoperă „Ideea Sacrificiului”, avem spirala din iarbă cosită, avem aici ca idee, un ciclu al vieţii şi al morţii, iar în locul spiralei vedem un personaj feminin modelat din fân, înconjurat de „cercuri concentrice”. Femeia protejează existenţa dându-i viaţă şi este oricând gata de jertfă. Avem o atmosferă în forma piramidei, formată din lemne pictate şi o coloană în zig zag construită din părţi dintr-un trunchi de copac, ideea ar fi aici importanţa sacrificiului.
Spaţiul ritualic, spaţiul sacru trebuie încadrat într-o figură geometrică, cercul sau pătratul, în cele mai multe cazuri, însă spaţiul sacru al altarului creştin este un spaţiu cu totul special, un lăcaş al prezenţei active a lui Dumnezeu.