Sf. Vasile cel Mare – contemporanul nostru. Un model de implicare socială

Sfântul Vasile era numit „cel mare” chiar în rândul contemporanilor săi şi îşi binemerită titlul din numeroase motive. Era „cel mare” ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet dar „şi mai mare” în viaţa practică, în rolul său de slujitor al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, ca, dintre cei trei mari Capadocieni, Sf. Vasile era cel practic, Sf. Grigorie de Nazians scriitorul şi gânditorul, iar Sf. Ioan Gură de Aur artist al cuvântului. Încă din timpul vieţii sale, episcopul Vasile era perceput ca un sfânt.
Sfântul Vasile cel Mare se naşte în anul 330 într-o familie evlavioasă la Cezareea Capadocsiei. Pe mama sa o chema Emilia, iar pe tatăl său Vasile. A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Petru de Sevasta. Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânără şi Naocratios; iar 6 vor deveni sfinţi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânără, Macrina cea Bătrână (bunica Sf. Vasile) şi Emilia (mama Sf. Vasile). Macrina cea bătrână a fost ucenica Sf. Grigorie Taumaturgul. Vasile primeşte prima învăţătură în casa părintească. După aceea studiază la Cezareea Capadocsiei şi Atena. A avut profesori vestiţi: pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu, cu o bogată cultură greco-latină, care-I va influenţa pe cei trei Mari Ierarhi.
După terminarea studiilor, Sf. Vasile practică un timp retorica. Dar în acest răstimp se pare că a purtat multe discuţii cu soare mai mare, Macrina. Aceasta „l-a înduplecat să păşească spre ţinta adevăratei filozofii şi înţelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească şi ajungând să dispreţuiască slava învăţăturilor deşarte, a trecut la viaţa cea cu adevărat activă şi plină de nevoinţe… şi a început să se pregătească, prin deplină lipsire de slavă şi averi, pentru viaţa cea cu adevărat virtuoasă. Primul pas concret pe calea desăvârşirii sale în lumina Evangheliei a fost făcut de Sf. Vasile prin primirea tainei Sfântului Botez la anul 357, imediat după botez împarte averea sa săracilor… Apoi întreprinde o călătorie în Egipt, Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, pentru a cunoaşte pe asceţii din acele locuri.
Iată care îi era viaţa Sfântului Vasile: se trezea în zori, citea psaltirea şi imne bisericeşti vreme îndelungată până la răsăritul soarelui apoi începea diferite treburi şi pe acestea le făcea rugându-se. Rugăciunea îi era tovarăş nedespărţit, îi ţinea sufletul bucuros şi vesel. Lecturile biblice reprezentau cea mai intensă şi plăcută îndeletnicire. Lui Grigorie îi zice aşa: „Rugăciunea cea bună este aceea care îl face pe Dumnezeu simţit sufletului. Pentru a ajunge la o asemenea stare e foarte greu. De multe ori trebuie să treci peste o mie şi una de nevoinţe zilnice. Cât despre mâncare, Sfântul Vasile mânca doar cât îi era foame şi bea cât îi era sete. Pentru a nu cădea în lăcomia pântecelui, ci doar atât cât să-şi păstreze trupul sănătos. Sf. Vasile avea o viziune ortodoxă asupra omului, nu platonică. Omul este o existenţă unitară: suflet şi trup, amândouă acestea sunt vrednice de cinste. Cel mai curios lucru e că ascetul Vasile se interesa cu plăcere de problemele celor ce se aflau în lume şi urmărea să ţină legătura cu cei dinafară. Prietenii lui, de multe ori înalţi demnitari, îi cereau să le îngăduie să-şi trimită copiii la el pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă, iar pustnicul îi primea cu mare bucurie, devenea sfetnicul ideal al tinerilor, prietenul pe care nu-l vor uita niciodată.

Vasiliada, oraşul milosteniei

Marea dragoste a Sfântului Vasile faţă de semeni s-a concretizat mai ales în acel important aşezământ filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile. Sfântul Grigorie din Nazianz ajunge să vorbească de Vasiliada ca de un întreg nou oraş. Acest aşezământ a fost construit la marginea Cezareei, fiind considerat un adevărat oraş al carităţii, în care el a adunat pe cei săraci, înfometaţi sau abandonaţi de toate vârstele şi din toate părţile şi le-a împărţit alimente. Aici fiecare boală îşi avea rezervată clădirea sa, mediul şi personalul respectiv de îngrijire, iar orfanii erau întreţinuţi, educaţi şi învăţaţi în şcoli de artă şi meserii înfiinţate special în acest scop. În această instituţie de binefacere s-a concretizat un întreg ansamblu de preocupări sociale şi de acţiuni pentru dreptate ale acestui mare ierarh, menite să îmbunătăţească situaţia celor lipsiţi şi oropsiţi din vremea sa, de care nu se ocupa nimeni. Aziluri pentru străini, case de binefacere pentru cei săraci, călători şi pelerini, spitale pentru cei bolnavi – între care şi o leprozerie, şcoli de reeducare a fetelor decăzute, ateliere pentru tot felul de meserii, casele personalului medical, toate acestea formau această instituţie de asistenţă socială. Sfântul Vasile cel Mare se îngrijea de tot ceea ce era necesar pentru viaţa acestui aşezământ de binefacere. Însă şi mai impresionant este faptul că Sfântul Vasile nu s-a sfiit să aducă în casele de binefacere pe cei mai ignoranţi oameni ai vremii, pe leproşi care, din cauza bolii lor, erau ocoliţi de toată lumea. Această instituţie de caritate se subîmpărţea în diferite compartimente, după nevoile celor în cauză şi a celor care îi slujeau. Aici se afla biserica şi locuinţa mitropolitului. În apropiere se aflau camerele pentru guvernatorul provinciei, locuinţele clericilor, camere pentru oaspeţi, pentru străini, azilul bătrânilor şi spitalul bolnavilor. Ierarhul locuia aici pentru a fi în mijlocul suferinzilor şi al săracilor, cu scopul de a-i asculta, înţelege şi ajuta la timp. Tot aici se aflau locuinţele medicilor şi a întregului personal ajutător. Pentru a crea călugărilor posibilităţi de a fi în slujba semenilor, a anexat la mănăstirile din eparhia sa spitale, aziluri pentru bolnavi şi săraci, precum şi orfelinate care erau conduse chiar de el. Întreţinerea acestor aşezăminte de asistenţă socială Sfântul Vasile a făcut-o din averile sale şi ale Bisericii. Cred că exemplul Marelui Vasile ar trebui să fie o chemare pentru noi toţi, de la călugări, preoţi, până la ierarhia superioară!

Cine merită şi cine nu merită milostenie?

A milui pe cineva care şi-ar putea câştiga prin muncă existenţa poate deveni o sursă de încurajare a cerşetoriei şi, în final, a păcatului capital al lenei. În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare îndemna pe creştini la mai multă prudenţă şi discernământ în ceea ce priveşte destinaţia milosteniei lor. Amintind pe cei care fac din infirmităţile trupului lor un prilej de neguţătorie, menţionează că acordarea de ajutoare acestora poate ajunge prilej de răutate şi, în astfel de cazuri, îndeamnă pe creştini la a oferi acestora o sumă mică pentru a scăpa de circul pe care-l fac unii dintre aceştia când cer milostenie: „Negreşit nu-i folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc” (Matei, 25, 35) şi celelalte” (Omilii de Psalmi, omil. 1 la Psalmul XIV, VI). În epistola 150, Sfântul Vasile i se adresează lui Amfilohie, în care printre altele îi dă următorul sfat: „… trebuie să ai experienţă ca să faci deosebire între cel aflat cu adevărat în nevoi şi cel ce cerşeşte din lăcomie. Cine dă unui nenorocit dă lui Dumnezeu, dar cine dă unui vagabond acela aruncă banii la câini, pe care neruşinarea îl poate face respingător, dar pe care lipsa nu-l face vrednic de milă” (Epistole, epist. 150, III). Să recunoaştem cât de actual este Sf. Vasile prin aceste afirmaţii, care se potrivesc atât de bine realităţilor zilelor noastre, când prea mulţi leneşi profită de milostenia creştină, luând de multe ori drepturile adevăraţilor nevoiaşi, care din bunăcuviinţă şi demnitate nu se expun să cerşească! Pentru că cerşetoria începe cu momentul în care un om renunţă la demnitate!
Sfântul Vasile cel Mare reprezintă simbolul energiei şi al acţiunii puse în slujba oamenilor.
Ca teolog, Sfântul Vasile cel Mare şi-a adus o contribuţie importantă la triumful Ortodoxiei niceene prin tratatul Contra lui Eunomiu, arătând că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Sa, ci numai prin lucrurile Sale, pe calea raţiunii. Să nu uităm ceea ce afirma Prea Fericitul părinte Daniel cu ocazia alegerii în scaunul de mitropolit al Î.P. Sfinţitului Andrei, că Sf. Trei Ierarhi sunt o reflectare a culturii orientale a vremii lor, dar şi o legătură firească cu Occidentul pe care îl asimilează şi-l influenţează pozitiv.
Sensibil la tot ce se petrecea în jurul său, preocupat de viaţa socială, demascând inegalităţile existente, intervenind cu simţ critic în desfăşurarea ei, consideră, pe bună dreptate, „că nu poate exista pace socială fără o dreptate socială”.
Transpunându-şi în practică ideile şi concepţia sa socială, a înfiinţat acea instituţie complexă – de asistenţă socială – numită Vasiliada, prin care Biserica îşi întregeşte şi caracterul de instituţie caritabilă. Avem datoria sfântă de a cultiva tezaurul de credinţă şi cult pe care l-am moştenit de la aceşti titani ai credinţei. Prin viaţa sa, dar mai ales prin opera sa, Sf. Vasile cel Mare rămâne contemporanul nostru, ca o chemare perpetuă la înnoire, la înnobilare sufletească, în crezul că acestea ne vor apropia de idealul sfânt al Domnului Iisus Hristos.
Pr. Liviu Şugar,
Biserica Sf. Trei Ierarhi Bistriţa

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5