ȘI NATURA ARE NEVOIE DE IUBIRE! (3)

Prof. univ. dr. Vasile Cristea, U.B.B. Cluj-Napoca,[i]

 Faţă de astfel de probleme, este foarte importantă şi îmbucurătoare atitudinea pe care au luat-o, pe lângă naturalişti, o serie întreagă de specialişti ori personalităţi din alte domenii, fie ele ştiinţifice sau culturale.

Astfel, cardinalul Villot atenţiona deja în 1971 că „Orice atingere a Creaţiei este un afront în faţa Creatorului” (ap. Ribaut 1997, p. 5).

Apoi, Enciclica Redemptor hominis (Ioan-Paul al II-lea, 1979) reprezintă un document de bază pentru întreaga omenire, prin pertinenta şi complexa sa analiză. În ea se subliniază faptul că omul priveşte mediul său natural doar din punct de vedere al utilităţii acestuia, fără a ţine cont că dorinţa Creatorului a fost ca omul să intre în comuniune cu natura şi să devină bunul ei stăpân şi păzitorul ei inteligent şi nobil, nicidecum distrugătorul său. Pentru prima dată se vorbeşte despre „păcatul social” – ca orice acţiune de obţinere a unor beneficii prin acţiuni în detrimentul naturii şi oamenilor. Acest păcat al oamenilor în faţa naturii ar fi, după Boia (2005) cel care va aduce „potopul viitorului”.

Vorbind despre globalizare, cardinalul Grocholewski (2010) consideră ca efecte negative ale acesteia: – inechitatea în distribuirea resurselor – de unde şi impactul ecologic mai mare în ţările sărace; – pericolul uniformizării culturilor şi apariţiei unui „colonialism cultural”; – prăpastia ce se adânceşte între politicile educative din diversele ţări; – dependenţa universităţilor din ţările în curs de dezvoltare de cele din ţările dezvoltate; concluzionând că globalizarea este în acelaşi timp „o adevărată sfidare”, dar şi „o mare oportunitate”.

Anticipând parcă această concluzie, filosoful clujean A. Marga (2009), citându-l pe J. Stiglitz (2006) arată că nu globalizarea în sine este problema, ci modul în care ea a fost administrată, că ea nu va rezolva problema sărăciei, ci ar putea-o agrava, că este nevoie de un nou contract social global. El afirmă mai departe: „… avem tot mai vizibil nevoie de cunoaşterea, dar şi de înţelegerea situaţiilor, a lumii din jur … de a completa „societatea cunoaşterii” cu „societatea înţelepciunii” (p. 136).

În fine, mai amintim că economistul român N. N. Constantinescu recunoştea (în 1985) că: „… din toate punctele de vedere, calitatea mediului reprezintă o parte centrală, inseparabilă a calităţii vieţii” (p. 18) şi că „… efortul de asigurare a calităţii mediului se dovedeşte una din cele mai de seamă investiţii făcute pentru ridicarea bunăstării omului şi capacităţilor sale productive, o investiţie cu unul din cele mai mari şi mai complexe efecte propagate în economia şi viaţa societăţii” (p. 20).

Prin această concepţie, el se apropie de cea a marilor economişti N. Georgescu-Roegen (1995) sau J. Riffkin (1998), care au înţeles rolul naturii în ecuaţia economică şi au militat pentru o reconsiderare a legilor şi principiilor economiei, în acord cu cele ale ecologiei sistemice.

Ce putem face pentru armonizarea relaţiei noastre cu Natura?

Ca să răspundem foarte scurt acestei întrebări, vom apela la invitaţia pe care am adresat-o tuturor, la începutul lucrării noastre despre religie şi ecologie, o invitaţie la „… un dialog spre cunoaştere, înţelegere şi acţiune. Cunoaştere şi înţelegere a lumii în care trăim şi a marilor sale probleme, acţiune pentru spirit şi natură, pentru prezent şi viitor” (Cristea 2007, p. 15).

Iar pentru ca acest dialog să fie unul real şi util, dincolo de voinţa comună, este nevoie să găsim şi un limbaj accesibil legat de câteva direcţii de acţiune viitoare, cum ar fi: