Slujitorii artei pe frontul Marii Uniri

          În marea cumpănă prin care a trecut societatea românească din primul război mondial, oamenii  au avut nevoie de mesaje, de cuvinte care să le  ofere speranțe, să-i  încurajeze că într-o zi totul se va încheia  cu bine. Cei care au înțeles comandamentele timpului au fost scriitorii, pictorii, muzicienii, actorii sau alți reprezentanți ai artei, animați de cele mai înalte sentimente patriotice, care și-au dat măsura talentului lor, luptând în tranșee, sau scriind, pictând ori cântând pentru a  alina suferințele celor care aveau atâta nevoie. În istoria culturii noastre sunt cunoscute numeroase exemple, de slujitori ai artei care au trecut prin încercările vitrege ale celei dintâi conflagrații. Scriitorii George Topîrceanu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Perpessicius, Hortensia Papadat Bengescu, Ion Grămadă sunt cei care au devenit eroi, prin faptele de arme și patriotism, sau, prin convingerile și scrierile lor, marcând conștiința publică.  Despre importanța actului cultural, a cuvântului scris în vreme de război, au rămas memorabile cuvintele rostite, în anul 1916, de un general român care a refuzat înrolarea lui Octavian Goga : ,,Cuvintele scrise de dumneavoastră valorează cât două divizii, nu vreau să pierd două divizii ca să-ți fac dumitale pe plac ”. În anul 1917, Marele Cartier General al Armatei a trimis pe front 30 de pictori, între care era și Nicolae Tonitza, rămas doi ani prizonier în Bulgaria, alături de confrații săi, C.Ioniță, C.Vlădescu, Sever Burada și sculptorul Horia Boambă. Experiența frontului a fost o ,,școală a rezistenței ” și un motiv în plus ca pictura lui să capete un profund filon uman și spiritual. Opera sa cuprinde un ciclu de portrete care amintesc de ororile și crimele din război : Prizonierii, Doi soldați, Convoiul de prizonieri, Peisaje din lagăr, Îngroparea unui soldat, Cei fără înviere ș.a.

          În această pleiadă a luptătorilor pentru idealurile naționale se află și cel mai mare muzician român, George Enescu. Înainte de sosirea lui în refugiu la Iași, Enescu participă direct la realitățile crâncene ale războiului, fiind sanitar la un spital militar. În acest context  descoperă noul său front pe care se poate afirma și își pune arta  în slujba inimilor cernite, sau colindă prin sălile improvizate în spitale, cazărmi, școli, fabrici, pentru a strânge fonduri necesare ajutorării orfanilor și văduvelor de război.

           La Iași îi va întâlni pe vechii săi colaboratori, cei mai mari artiști ai timpului, Tony Bulandra, Constantin Tănase, Constantin Nottara, Elena Zamora și alții, care îi vor urma exemplul de dăruire. Teatrul Național din capitala Moldovei este beneficiarul celor mai străluciți reprezentanți ai scenei românești, devenind o tribună de susținere a luptei pentru desăvârșirea unității naționale. În repertoriul prezentat pe scena ieșeană se află piese de teatru care reflectă starea de spirit a românilor asupriți, cum este cea a lui Zaharia Bârsan, intitulată ,,Se face ziuă”, ,,Zile vesele de război”  de Mihail Sadoveanu sau ,,Învierea lui Ștefan cel Mare ” de Nicolae Iorga. Sunetul viorii sale a răsunat în circa 20 de concerte pe scena Teatrului Național, alcătuindu-și o  orchestră ad-hoc, folosindu-i pe toți instrumentiștii disponibili, fie că erau refugiați, fie că erau din zonă. Memorabile rămân concertele sale caritabile. Enescu dovedește o latură a personalității sale, generozitatea și compasiunea pentru cei care se află în suferință, ori în cumplite încercări ale vieții. Aproape că nu este spital pentru răniți pe care să nu-l fi vizitat. Iată ce scria dirijorul Jean Bobescu în memoriile sale : ,,Pe Enescu, lumea asta de estropiați (mutilați), în cârje sau cu proteze, cu ochii acoperiți de straturi de tifon, cu ambele picioare amputate, cărnuri zdrențuite de schije și de gloanțe, îl diviniza, îl asculta cu privirile topite în vioara lui minunată. Era parcă un zeu pogorât din înălțimi să mângâie durerea nesfârșită a oamenilor. După ce concertul se termina, Enescu trecea de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun, strângea mâinile întinse ale acelora care mai puteau să le întindă, mângâia frunțile înfierbântate, întreba pe unii, răspundea altora, apoi în pragul ușii se întorcea încă o dată să-i cuprindă cu o singură privire ”.

           George Enescu are un rol important în procesul de unire a Bsarabiei cu patria- mamă. La îndemnul lui Onisifor Ghibu, muzicianul susține trei concerte la Chișinău în 24, 25 și 28 Martie 1918. Al treilea concert era planificat în 27 martie, dar din cauza Unirii Basarabiei, a fost reprogramat pentru ziua următoare. Aflând cauza amânării, se simte onorat că are prilejul să prezinte acest concert în cinstea  marelui eveniment istoric al Basarabiei, iar Unirii de la 1 Decembrie 1918 îi va dedica întreaga sa operă în care se oglindește ființa poporului român.