Taina sfântului Botez

Poporul nostru a fost încreștinat de primul apostol chemat la taina apostoliei,apostolul Andrei.De 2000 de ani românii au trăit în biserica lui Hristos,având episcopi și preoți hirotoniți de apostolul românilor:

Ai venit la noi în ţară,
Să ne spui că se-ntâmplară
Minuni multe-n Ierusalim,
Ca şi noi creştini să fim.
De Hristos când am aflat,
Sufletul s-a cutremurat,
Dacul a îngenuncheat,
Barbarul a lăcrimat.
Vorbei tale ne-am plecat,
Suntem neam încreştinat.
Tu ne eşti ocrotitor,
Păcatelor îmblânzitor.

De 2000 de ani românii și-au botezat copiii și astfel i-au născut creștini.De 2000 de ani românii au rostit în biserica lui Hristos Simbolul de Credință, Crezul prin care și-au mărturisit trăirea lor în Hristos. Primul pas al mântuirii personale este botezul, „poarta” pe care se intră în lumea creștină.Botezul este o condiție fără de care nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu:”de nu se va naște cineva din apă și din duh ,nu va intra în împărăția lui Dumnezeu„(Ioan 3, 5).Trebuie să dăm copiilor această șansă de a se mântui,încă din primele zile ale vieții lor.
Necesitatea botezului este strâns legată de efectele acestuia. Păcatul ancestral (a lui Adam) este contrabalansat într-o primă fază de taina botezului;„de aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit „(Romani 5, 12).
Nimeni nu se naște crestin, ci doar prin botez (a doua naștere) devine creștin. Chipul lui Hristos imprimat în noi de harul botezului înseamnă viaţa cea nouă ,dobândită prin botez și înnoirea făpturii noastre, subliniată de sfantul apostol Pavel prin cuvintele:”câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27).
O dată cu aceasta omul se spală de păcatul stramoșesc și se im¬primă chipul lui Hristos în el. Prin aceasta omul, unindu-se cu Hristos, este introdus în Biserică și devine membru al Trupului tainic al Domnului.
A boteza copilul face parte din normalitate. Sfinții Apostoli știau de la Hristos că nimeni nu se poate mântui fără botez (Ioan 3, 5) au botezat și copiii.În acele vremuri se botezau familii întregi, care cuprindeau și copii.
Temnicerul din Filipi, auzind cuvântul lui Dumne¬zeu din gura lui Pavel și Sila, s-a botezat el și „toți ai lui” :…„Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui . Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată’’. (Faptele Apostolilor 16, 32-33)
Lidia, auzind cuvântul lui Dumnezeu, s-a botezat ea „și casa ei „….” Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem. „(Fapte 16, 15).
Crispus si casa lui „toata casa lui” ...”Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; şi mulţi dintre corinteni, auzind, credeau şi se botezau.” (Fapte 18 ,8) .
Casa lui Stefana a fost botezată…”Am botezat şi casa lui Ştefana „(I Corinteni 1, 16).

Apoi zeci de generații de creștini, de la apostoli până în zilele noastre au botezat copiii. Pentru milioane de sfinți pe care sperăm sa-i întâlnim în veșnicie, acesta a fost singurul botez pe care l-au cunoscut.
Marii „reformatori”, Luther, Calvin, Zwingli,părinții actualilor baptiști și penticostali au acceptat botezul copiilor și chiar s-au împotrivit anabaptiștilor care-i negau valabilitatea.Chiar și Tudor Popescu, care este considerat un „erou” al neoprotestanților români, a susținut botezul copiilor.
Practica botezului numai la adulți a apărut în secolul XVI odată cu aparitia anabaptiștilor,până atunci nimeni nu a contestat botezul copiilor .
Dovezi în sprijinul botezului nou-născuţilor și copiilor regăsim la începutul epocii post-apostolice, acestea acumulându-se treptat până în jurul anului 400. Aceste mărturii timpurii nu sunt vulnerabile, nu comportă incertitudini, ci sunt cât se poate de limpezi. Spre exemplu,Sfântul Iustin Martirul și Filosoful care cunoscuse creştinismul atât în Asia Mică, cât şi în Roma, declară că are cunoştinţă de „mulţi bărbaţi şi femei de 60-70 de ani care fuseseră discipoli ai lui Hristos încă din copilărie” (Apologia I). Pe aceștia îi oferă ca pilde de trăire creștină aleasă, nutrind dezideratul de a se arăta în tot neamul de oameni astfel de ființe.Reiese că aceste persoane erau botezate ca nou-născuţi în perioada dintre anii 80 şi 95, deci încă din secolul I, adică atunci pe când trăiau unii din apostoli. Se admite și că în ritualul prezentat de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, nou-născuţii (sau bebeluşii) se aflau sub aripa ocrotitoare a candidaţilor maturi (a părinţilor).
Alte argumente cât se poate de clare se pot deduce din alte două mărturii la persoana întâi, legate de îndelungate vieţi creştine la sfârşitul secolului al- II-lea:mărturisirea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „86 de ani L-am slujit pe Hristos” şi cea a lui Policrat: „Am trăit întru Domnul 65 de ani”. Ultima aparţine perioadei 190-191, ceea ce ne permite să conchidem că Policrat a fost botezat pe când era copil, în jurul lui 125. Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este datat în anul 156, ceea ce înseamnă că Sfântul Policarp a beneficiat de un botez al nou-născutului, încă din secolul I.
Sfântul Irineu de Lugdunum († 202), originar din Asia Mică şi care a fost ucenic al Sfântului Policarp († 156), spune că Domnul Hristos a venit ca pe toţi să-i mântuiască, să-i renască, pe toți care primesc de la El nașterea ce-a de-a doua: pe sugari (bebeluși) şi pe copii, pe băieţi şi pe tineri şi pe bătrâni (Împotriva ereziilor, II, 22). De aceea a venit în toate vârstele: făcându-se prunc pentru prunci și sfințind pe prunci, mic pentru cei mici și sfințind însăși vârsta pe care aceștia o aveau. Prin cuvântul „renăscut” avem o referinţă evidentă la botez, cuvintele care îi urmează indicând clar că nu există o limită de vârstă. Referinţa presupune practica botezului nou-născutului (inclusiv botezul copilului), care trebuie, prin urmare, să dateze cu cel puţin două decenii înainte de scrierile Sfântului Irineu, adică, în jurul lui 150.

Practica botezării pruncilor în secolul al- III-lea
Din veacul al III-lea, problema botezării copiilor a fost supusă unor largi dezbateri și în sinoade. De pildă, un anume Fidus , episcop african , era în nedumerire: va trebui ca botezul pruncilor să se săvârșească în a opta zi asemenea tăierii împrejur a pruncilor din Vechiul Testament? Aceasta a dat ocazie Sfântului Ciprian ,episcopul Cartaginei , să convoace un Sinod în anul 252. Sfântul Ciprian, în unire cu un sinod de 70 de episcopi și în numele acestora îi răspunde episcopului Fidus, menționează că nu numai de la 8 zile înainte se poate boteza copilul, ci chiar îndată după naștere (Epistola LIX). Deci astfel, ei apără, împotriva colegului lor Fidus , „iubitului frate”, practica administrării botezului îndată după naşterea pruncilor, explicându-i că nu trebuie să îndepărtăm pe nimeni de la botez și de la harul lui Dumnezeu, Care este bun și îndurător cu toți. Ceea ce trebuie să se păzească de către toți este mai ales grija față de cei de curând născuți, care merită deosebita atenție și bunăvoința lui Dumnezeu.Hotărârea adoptată de sinodul cartaginez în frunte cu Sfântul Ciprian n-a făcut decât să „păstreze credința statornică a Bisericii”, precum observă Fericitul Augustin (Epistola CLXVI, 28, 23).Copiii nou-născuți sunt fără păcate personale, însă sunt solidari cu păcatul lui Adam și supuși aceleiași pedepse ca el. De aceea, copiii când se nasc, intră în această lume prin lacrimi și prin plâns.
În Răsărit, marele scriitor al Bisericii,Origen († 254) subliniază că „Biserica a primit de la Apostoli tradiţia de a administra botezul şi copiilor” (Comentariu la Epistola către Romani 5, 9). El și numește Botezul copiilor „predanie apostolică”. Atunci când dă răspuns la nedumeririle de care sunt cuprinși unii „frați”, cum că pruncii sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor (Fapte 2, 38), el spune: „Nimeni nu este curat, măcar o zi de va fi viaţa lui pe pământ (Iov 14, 4). Tocmai pentru că necurăţiile din naştere sunt şterse prin Taina Botezului, de aceea se botează copiii (cum scrie la Scriptură), căci de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)” (Din omiliile Evangheliei de la Luca, XIV, V). Același scriitor fecund al Bisericii, în omilia a VIII-a la Levitic, spune că nimeni, chiar de ar trăi numai o zi, nu poate fi scutit de păcat și că trebuie botezat.
Continuând incursiunea postapostolică și patristică, evidențiem mărturiileSfântului Ipolit al Romei (170) cu privire la botezul copiilor. Sfântului Ipolit îi revine meritul de a fi fixat în scris, în lucrarea sa Tradiția Apostolică , destul de sistematizată pentru acel timp, rânduiala deja existentă în Biserică. Însuși autorul sfânt recunoaște în prologul lucrării sale că el face cunoscută tradiția „care s-a învățat de Biserică, pentru ca aceia care sunt bine instruiți să păzească tradiția care s-a păstrat până în prezent”. Deci,Tradiția Apostolică ne prezintă rânduielile liturgice nu numai ale secolului al III-lea din Biserica Romei, ci o rânduială mult mai veche, poate chiar pierzându-se în veacul apostolic, o rânduială comună întregii Biserici, datorită uniformității cultului primar. Se vorbește despre botezul „celor mici” (parvulos), mai întâi a celor care pot răspunde singuri la întrebările baptismale şi apoi a celor care nu pot. În cazul nou-născuților sau copiilor prea mici, se cerea mărturisirea credinței de către părinți, sau de către rude sau de către cineva apropiat din familie. Se întrevede aici destul de clar existența nașilor încă în acea perioadă îndepărtată. Sfântul Ipolit a arătat și ordinea în care se primea Botezul: „Se botează mai întâi copiii … apoi bărbații și femeile”.

Botezul în secolul al IV-lea
După cum se știe, Biserica și-a mărturisit mereu credința în existența păcatului originar. Astfel, creștea și responsabilitatea Bisericii față de cei ce ar muri nebotezați. Episcopul Himeriu de Taragone, întrebând pe papa Siriciu, prin anul 385, despre vârsta la care trebuie dat Botezul, acesta îi răspunde: „atât copiilor care încă nu pot vorbi din cauza vârstei, cât și celor care, în caz de necesitate, le-ar fi necesară apa sfântă a Botezului. Ca nu cumva din vina noastră să-și piardă sufletele și pentru faptul că nu am dat botezul celor ce doresc, plecând din această lume, să piardă și Împărăția și viața” (Epistolae et decreta).
Prin sinodul de la Mileve (416) se anatematizau cei ce nu botezau copiii, iar prin canonul 110 al Sinodului de la Cartagina din 418, se cerea botezarea copiilor întru iertarea păcatului strămoșesc: „… s-a hotărât să fie anatema oricine tăgăduiește sau zice că pruncii nou-născuți și copiii, fiind botezați din pântecele maicilor, nu se botează spre iertarea păcatelor și nici nu-și atrag ceva din păcatul strămoșesc al lui Adam care ar trebui curățat prin baia renașterii, de unde urmează că la aceștia nu s-ar înțelege forma Botezului spre iertarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă Deci și pruncii, care de la sine n-au putut săvârși nici unul din păcate, cu adevărat se botează spre iertarea păcatelor ca să se curățească întru dânșii prin renaștere”.
În duh apostolic, și scrierea Așezămintele apostolice (VI, 15), redactată în jurul anului 400, transmite informații despre practici și tradiții autentic apostolice: „Botezați și copiii voștri și creșteți-i în supunerea și învățătura Domnului, căci zice Domnul : <