TAINELE UNEI MOȘTENIRI, UN MANUAL DE ADMIRAȚIE

Moto: „În ortodoxie există taine.” (B.A)

      Cartea lui Mircea Gelu Buta, „Moștenirea unui arhiereu”, Editura „Renașterea”, Cluj- Napoca, 2021, aduce, cu fiecare pagină mirosind a dor, un prinos de recunoștință arhiereului Bartolomeu Anania,și face parte, prin tematică, prin binecuvântarea de tipărire a Înaltpreasfințitului părinte Andrei, prin însăși Editură ( dar nu numai ), din lumea cu cărți sfinte. Multe sunt felurile de evocare, amintiri, reconstituiri, interviuri, elogii, dar acest mod de a fi fost martor ocular, ascultând și învățând, este poate cel mai aproape de adevăr, dătător de inspirație, ce asigură intrarea într-o operă. Aflându-se ani buni în apropierea lui Bartolomeu, cu prilejul multelor întâlniri, dintre care Simpozionul „Medicină și teologie”,desfășurat la Bistrița,deține un loc însemnat, dar și lansările de carte de la Bistrița, M.G.B. a adunat „nectarul povestirilor” celui care „simțea Omul”, ( Ioan Chirilă, în „Cuvânt înainte” ), păstrând aceeași vrajă a scrisului, precum era și cea a povestitului.

     Două întrebări deschid drumul altor neliniști și frământări, pe care cartea le conține: cine nu și-ar dori moștenirea spirituală ( pentru că despre o astfel de moștenire este vorba ) a unui arhiereu și câți dintre arhierei mai pot ajunge măcar ( nu și întrece ) la dimensiunea lui Bartolomeu? Ezitând între a începe cu respectul față de somități, cu opera ce depășește cadrele, citită nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinăuntru, predestinată să ducă mai departe creația, și după ziua a șaptea, am găsit salvarea într-un pasaj din carte: „Dacă ( scrierea mea ) e bună și izbutită, asta am vrut și eu; dar dacă e slabă sau mijlocie, asta-i tot ce-am putut eu face.”

Vraja cărții lui Mircea Gelu Buta se întrupează din acel mister nedeslușit al prezențeilui  Bartolomeu Anania în societate, printre clerici, printre scriitori, printre prieteni, printre străini, chiar. Natura este aproape, cu rolul eidefinit. Am surprins câteva tablouri încărcate de vibrație:„Toamna târzie își îngrămădise norii negri și mișcători deasupra orașului. Pământul amorțit începuse să se învelească în miresme stinse și frunze îngălbenite. Lumini și umbre se nășteau și dispăreau la fel de repede precum niște vedenii, iar singurul mușteriu care cutreiera nestingherit străzile pustii era vântul rece de toamnă”, „Afară vântul se îndesi și părea că se zbenguie după fereastră, dens și sumbru, șuierând înfiorător. Un val puternic de aer se lovi de geam și se rostogoli zăngănind... se apropia furtuna”, pentru ca imediat, după ...câteva puncte de suspensie, să vină primăvara: „ Ziua dăruia tot ceea ce încântă pe om în acest anotimp: soarele cald, trilurile păsărilor, azurul străveziu al cerului.” Astfel, este descris, în crescendo, cu bucurie,cu talent de povestitor, debutul unor întâmplări. În carte, aceste „ferestre” atrag atenția cititorului de literatură, pentru că dau expresivitate textului. Le-am exemplificat,pentru efectul lor.

Interferențe între teologie și literatură, între artă și societate, între categorii estetice, de așezat la masa celor aleși,găsim în definiții neconvenționale, „poezia a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrare în altă dimensiune, (... ) ține de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Ea seamănă cu rugăciunea. Dacă în poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe, în rugăciune intri pentru a te integra absolutului”, în îndoieli, „dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?” – sunt ecouri ale cuvintelor rostite de cel care le știa farmecul, care era atras de frumusețea ideatică șide eleganța felului de a fi, de a vorbi.

 M.G.B. adresează provocări: „ Există o criză a culturii, Înalt-preasfințite! Mă uit în programul universităților de medicină, unde lipsesc din curriculum  materiile umaniste, cele care te formează ca om: filosofia, religia, științele comunicării și altele. Nu ne mai interesează trecutul, numai prezentul, iar asta ne taie rădăcinile. Or, o lume fără rădăcini e o lume fără morală.” Bartolomeu îi vorbește lui M.G.B., medicul, despre dezumanizarea și umanizarea spitalelor, despre singurătatea bolnavului, despre ființa omenească, mai importantă în întreg, în tot, decât un rinichi, un ficat, o splină.

Evenimentul primordial din carte, încărcat de emoție și solemnitate ( prezența celor 28 de episcopi ), este înființarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului și înălțarea la rang de Mitropolit a Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului: „încă din seara zilei de 28 martie 2006, în Piața Avram Iancu din Cluj se adunaseră mii de oameni. (... )La Arhiepiscopie, luminile au rămas aprinse până târziu spre miezul nopții. Probabil că „bătrânul oștean”, meticulos și pedant, așa cum îl știm, făcea împreună cu vrednicii săi consilieri ultimele pregătiri pentru marele eveniment de a doua zi.” Așa consemnează și scrie M.G.B. despre întâmplări și stări, ca un vrednic și destoinic, sensibil cronicar, pe măsura vremurilor sale.

Întâmplările petrecute nu sunt departe de noi, chiar dacă „vraja” cărții reușește uneori să le trimită, parcă, într-un timp nedefinit. Evenimente de amploare, precum traducerea Bibliei, vizita lui Vladimir, mitropolitul Kiev-ului, și canonizarea lui Pahomie de la Gledin sunt pietre de temelie, din ultimii ani, în evoluția culturală și spirituală din această parte de Ardeal.Întâlnirile de la Mănăstirea Piatra Fântânele sunt momente de respiro, de respirări, cum ar spune Nichita Stănescu, asemenea celor de la Nicula. În preajma acestor așezăminte, liniștea, aerul trezesc spiritul la viață.

Dialogurile cu Bartolomeu, ca cele de la Păltiniș, cu Constantin Noica, sau cu cele din Antichitate, ale lui Platon, rămân prin valoarea lor educativă, culturală, estetică și literară. Multe idei se rostogolesc prin desișul paginilor, despre etică, despre demnitate, despre religie, despre spiritualitate. Întrebat de ce a vrut să se facă medic, Bartolomeu răspunde: „Important nu este să trăiești pentru tine, ci pentru aproapele tău.”

În acest sens, cartea lui Mircea Gelu Buta esteo comoară de carte, pentru aproapele cititor, desprinsă din bogăția zilelor ( dimineți și seri ), petrecute cu  Bartolomeu Anania.Scriitorul M.G.B. merită crezut pentru toate inițiativele, pentru toate oportunitățile de a-l (re)aduce pe Bartolomeuîn filmul vieții noastre, prin omagiu, prin dreptul la ne-uitare. Mărcile stilistice confirmă acest lucru, prin confesiune, prin sinceritate, subiectivitate și valoare de participant efectiv și afectiv la momentele transmise cu atâta intensitate a trăirii, ce nu s-a stins prin ani. El introduce fragmente astfel: „Cu ani în urmă, l-am întrebat pe Înaltul Bartolomeu...”, „Îmi amintesc că în timpul unei discuții...”, „Înaltul mi-a povestit”... cum să nu fie crezut? Mai ales când oferă multitudine de fotografii vii, din arhiva personală, la fiecare capitol, încât nici nu știm în ce constă mai mult valoarea documentară, în text sau în imagini?

      „Moștenirea unui arhiereu” nu uită de preocupările literare ale lui Bartolomeu, care străbat la fiecare rând și gând. De la „Rotonda plopilor aprinși”, la ”Cerurile Oltului” și până la postumul „Jurnal”, crâmpeie de artă, de viață literară, de scriitori se înlănțuie într-un fir de poveste ce pare să spună „a fost odată un arhiereu”.„Rostirea de tunet” nu s-a estompat, ci primește prospețime prin această carte. Îndemnul de a scrie, preluat de Bartolomeu de la Arghezi, a fost transmiscătre Mircea Gelu Buta, care vorbește despre Panteonul ierarhilor noștri, al scriitorilor noștri.

      „Moștenirea unui arhiereu” este atât de bogată în semnificații, încât, conform obiceiurilor de a lupta pentru parte, ( și a zicalei „ ai carte, ai parte”), ar trebui ca fiecare să tragă nădejdea că, prin lectură, va obține cât merită. Și să creadă că „heruvimul nu s-a stins”.