THEODOR DAMIAN: Crăciunul copilăriei

-Deşi suntem în vremuri tulburi, să nu uităm de colind, cea mai frumoasă cântare prin care se vesteşte sărbătoarea Bucuriei. Aţi umblat la colindat în copilărie? Ce colinde vesteaţi pe la fereastra gazdei ? Azi, mai colindaţi cu cei dragi ?

-Sărbătoarea Crăciunului are rădăcinile adânc ancorate în ritualul arhaic solstiţial. Nu doar Moş Crăciun cel care vine zburând pe sanie peste sate şi oraşe şi aduce cadouri pentru copiii cuminţi este în poveştile noastre, ci şi Crăciunu Bătrânu. El este fratele mai mare al lui Moş Ajun, ambii întruchipând îmbătrânirea şi degradarea timpului, care se cere renovat, prin Naşterea Pruncului. Ce poveşti legate de Crăciun ştiţi de la bunicii şi părinţii dumneavoastră?

-Când a venit Moş Crăciun în casa dumneavoastră pentru prima dată?

-Povestea pomului de Crăciun. Când poposea în casă, cu ce îl împodobeaţi?

-Care este cea mai frumoasă amintire legată de Crăciun?

-Se află Crăciunul, cu toată salba de sărbători din preajma lui, în proiectele (scrierile) dumneavoastră?

Anchetă realizată  de Menuţ Maximinian

Crăciunul este într-adevăr sărbătoarea bucuriei, a celei mai mari bucurii pe care ne-o putem închipui. Este împlinirea bunei vestiri a îngerului către Sf. Fecioară Maria când cerul îi spune pământului: Bucură-te! Iar pământul răspunde cu Sf. Fecioară: Fiat!

Mai mare bucurie nu poate fi decât aceea când, după ce Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, El a decis să ia chipul omului şi să vină între oameni în Fiul Său, Logosul divin întrupat pentru a-i aduce pe oameni pe calea Împărăţiei celei veşnice pentru care au fost creaţi.

Bucuria pe care arhanghelul Domnului i-o transmite Sf. Fecioare Maria nu este veselie, nu este petrecere şi zgomot, nu stă în mâncare şi băutură. Este o bucurie conţinută, rezervată datorită stării de copleşire. „Eu?” se întreabă Fecioara din Nazaret? „Eu? Cum se poate?” Acest gen de bucurie îşi află corolarul în smerenie şi rugăciune.

Acesta este senimentul de care eram stăpâniţi când colindam în copilărie. Începând de la Sf. Nicolae mama ne învăţa, an de an, colindele. Era o pregătire pe care o aşteptam şi pentru care ne pregăteam sufleteşte. Şi când venea timpul să mergem cu colinda pe la case o făceam cu acest sentiment de bucurie reţinută, cu sfială, într-o atmosferă în care veselia inocentă ce caracterizează vârsta copilăriei se tempera împletindu-se cu un aer de mirare şi taină. Făceam ceva ce ştiam şi nu ştiam. Cuprinsul se întâlnea cu necuprinsul. Vorbeam de cer şi pământ, de îngeri şi oameni, de rob şi stăpân, de iesle şi de Împărăţie. Era o anumită gravitate în cântarea noastră pe care, evident, nu o conştientizam.

Colindele şi colindatul au fost parte definitorie a copilăriei. Dar copilăria nu s-a şters din fiinţa noastră. De aceea colindăm şi astăzi colinde vechi şi noi dar cu un anumit fior care redeşteaptă copilul din noi şi care deci ne ţine înrădăcinaţi în tradiţia sfântă prin care ne identificăm până la sfârşitul vieţii.