Toboganul școlii românești

Spiru Haret (1895): „Cum arată azi școala, va arăta
mâine țara.”
Ce aș vrea (dar câți și câți alții?) ca spusele marelui reformator al învățământului românesc, de acum 5 sferturi de veac, să nu se adeverească în vremea noastră!
În plină și blestemată pandemie a apărut o carte uluitoare (până și prin titlul ei): Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, Editura Ideea Europeană, București, 2020.
Într-o prestigioasă revistă de cultură, cunoscutul expert în domeniul educației și culturii, Constantin Toader, rezumă, pe câteva pagini, conținutul acestui volum. Eu mi-am propus să preiau, pentru prezumptivii mei cititori, doar câteva secvențe, spre știrea celor care mai vor... să știe.
Mai întâi, rețin o expresie ironică pe seama celor care transpiră pe platoul reformei în învățământul actual - „oamenii-foarfecă din minister” -, a căror icnete (suspecte...) pe seama acesteia nu țin seama de un imperativ categoric: „ Proiectarea planurilor-cadru pentru învățământul românesc reprezintă o activitatea strategică, interesând întreaga societate, nu doar un grup de experți, pentru că de ea depinde cum va fi construit sau deconstruit viitorul națiunii noastre.”
„Forfecarii” (superbă e metafora aceasta a universitarului ieșean Mircea Platon!) din vaporosul minister de resort (sau de... tort?) consideră că societatea cunoașterii nu se bazează pe informații, ci pe competențe, considerate a fi valabile pentru eternitate (vai, ce emoționantă grijă!).
Ce înseamnă aceasta: „Păsărica” (cacografie intenționată - n.n.) competențelor fără informații înseamnă insistență pe latura aplicativ-practică și, concomitent - dar tacit -, o negare a rolului cunoașterii în educație.
O consecință: Se formează astfel un cetățean deloc dornic de a fi ucenic, meseriaș, muncitor. Rezultă astfel un fel de semianalfabet, disprețuitor al muncii fizice și intelectuale și, deopotrivă, anemic în a înțelege și a trăi real Timpul, Adevărul, Frumosul, Dreptatea, Sacrul, Sănătatea; de altfel, valori uitate de paraliticele noastre guvernări.
Deopotrivă, demnitarii cu „foarfeca decizională”continuă să marginalizeze disciplinele identitare - Limba și literatura română, Istoria României, Geografia României, Limba Latină (N.B. În slavonele liceele din Bulgaria sunt prevăzute 2 ore de latină pe săptămână !...Inculții...). În consecință, în unele variante de planuri cadru, s-a ajuns la diminuarea timpului de studiu a acestora la doar o oră și jumătate pe săptămână, sau la o prezență în orar doar timp de un semestru! (N.B. Tare aș dori să văd cataloagele din vremea liceului ale câtorva dintre acești „croitori” în soarta învățământului din România de azi...)
Reformele operate în generos de amețitele decenii postdecembriste au dus la un fel de „mancurtizare” a multor tineri - observă Mircea Platon. Acestora chiar vreau să le vorbesc lor despre fenomen, deși s-ar putea să nu se priceapă prea multe.
„Mancurt” este un cuvânt de origine... rusească și a intrat în vocabularul nostru, precumpănitor latin, în prima decadă postbelică, printr-o parșivă, diabolică prestanță a ideologiei bolșevice. „Producția” de mancurți se datora celor care, prin propaganda partidică, prin speciale obiective școlare, începeau să aibă o din ce în ce mai diminuată, alterată, conștiință de sine. Dădeau (semne încep să apară din nou) „probe” de depersonalizare, de deculturalizare.
„Moașele cu foarfeca” nu știu sau o fac deliberat pe neștiutorii (în folosul cui?!?!...), că de modul în care va fi realizată acum educația noilor generații va depinde modul în care vor arăta democrația și forța de muncă în viitor. „Croitorii” din ministerul de resort chiar nu știu că gradul de educație influențează decisiv atât democrația cât și creșterea economică?
Sunt semne certe că mafia mondială ne-a amețit și pe noi - dau eu cu presupusul, adică, nu Mircea Platon, autorul volumului„Deșcolarizarea României. Scopurile,cârtițele și arhitecții reformei învățănântului românesc.” Mi-ar fi plăcut ca vocabula „arhitecții” să fie încadrată de ghilimele ironic-depreciative, așa cum le merită și „învățământul onlaine”.