A trăi între pământ şi cer... (2)

Se pune întrebarea –mai ales de către omul de azi, care se crede mai ştiut- dacă aceste forme de extremă asceză precum au avut „stâlpnicii sau „nebunii” pentru HRISTOS sunt plăcute sau nu lui Dumnezeu? Dacă da, din ce motiv? Trebuie să fie negreşit o motivare. Foarte multe dovezi arată că asemenea forme grele de asceză, practic de suferinţă, au fost arătate „de sus” –de un înger, dintr-o arătare căreia unii, monahi cu deosebire, i-au urmat. Alţii, ca Simion cel Bătrân, întâiul „stâlpnic”, părea să se fi născut cu un fel de aptitudine pentru a suferi.
Mulţi s-au mirat nespus de învăţătura lui HRISTOS. Nicolae Steinhardt spune, ca un evreu ce era, că învăţătura Lui „a scandalizat” evreimea.
Destui l-au socotit pe IISUS chiar nebun. (Auzind cei ce-L urmau –de pildă- că „...Adevărat vă spun că de nu veţi mânca trupul şi sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi.”- L-au părăsit pe IISUS, zicând: „Greu este cuvântul acesta”, înţelegându-l add litteram
Iudeii, farisei şi saduchei, l-au desconsiderat şi dispreţuit pe HRISTOS (deşi oamenii de rând îl ascultau cu drag şi uimire, uitând de mâncare şi de sete.) Cine-o mai fi şi ăsta? Îl ştim doară...fiul unui teslar din Nazaret. O fi el mai mare decât cărturarii noştri? Decât Solomon? Noi suntem ai lui Moise (deşi ziceau că aşteaptă totuşi pe Mesia).
Dacă suntem creştini, trebuie neapărat să-i fim următori lui HRISTOS, într-un fel oricât de mic. O carte faimoasă la vremea ei, din mijlocul secolului al XV-lea, a călugărului augustinian, olandezul Thomas de Kempes, se numeşte: „Urmarea lui Cristos”(De imitatio Cristi”-în original)- cea mai răspândită carte din lume după Sfânta Scriptură. Dacă Fiul lui Dumnezeu s-a coborât până la treapta de jos a smereniei (chenotic), trebuie să fim şi noi smeriţi şi poate dispreţuiţi. Dacă lumea largă ne va dispreţui, ne va considera nebuni, va fi pentru noi mângâiere, căci şi HRISTOS a fost dispreţuit şi socotit nebun de unii „mai pestriţi la maţe” (cum se exprimă Ion Agârbiceanu. Dacă El a fost Marele postitor (să ne aducem aminte de pustia Carantaniei) şi cinstitor al Părintelui ceresc, să fim şi noi, aşa mici cum suntem. Dacă HRISTOS a suferit, să suferim şi noi din iubire pentru El. Dacă a fost milostiv şi bun, să fim şi noi, căci El este modelul suprem pentru toate veacurile. A fost necăsătorit, ca Unul ce vine din cer. Vedem că îl urmează întru castitate pretutindeni cei ce trăiesc în mănăstiri.
Viaţa ascetică poate fi a unui călugăr obişnuit, dar şi unui mirean. Există asceză mai uşoară şi mai grea. Simpla despărţire de lume, prin intrarea într-o mănăstire este început de asceză ca scop al vieţii viitoare, prefigurare a vieţii îngereşti din veacul ce va să fie. Viaţa „stâlpnicilor” şi celor „nebuni pentru HRISTOS” a fost -probabil- cea mai grea dintre toate formele de asceză. A răbda să fii socotit nebun nu e uşor de suportat căci ştii bine că nu eşti. Dar din dragoste pentru HRISTOS o faci! Cât de repede ripostăm noi când cineva ne dispreţuieşte, oho!! Dar din dragoste pentru Domnul lor preaiubit, aceştia despre care vorbim s-au făcut ei înşişi prilej de dispreţ, smerindu-se foarte.
Părinţii pustiei sinaite s-au mirat şi ei de primul stâlpnic, de Simion şi au trimis să verifice dacă o face din mândrie sau spre slava lui Dumnezeu. La aceasta vom reveni.